Mă bucur tare mult când voi cei care citiți blogul vă oferiți să împărtășiți din experiența voastră și altora. Căci asta e frumusețea unui blog pe care eu îl consider un fel de sufragerie virtuală unde ne întâlnim și ne povestim unii altora despre idei, despre oameni frumoși și locuri de vizitat. De aceea am și deschis rubrica de colaboratori. De această dată ne-a scris Maria Baston care a fost la finalul anului trecut la o pensiunea faină, care mi-a amintit de atmosfera satelor din jurul orașului meu natal Târgu Mureș. Pensiunea este în Micloșoara, dar la circa 45 de minunte de ea se află și casa de oaspeți a Prințului Charles din Valea Zăganului, și eu am adăugat poze și de acolo, că e tare frumos. De altfel proiectele acestea de a restaura case vechi și a le transforma în pensiuni au fost demarate de către familia contelui Kálnoky pentru a ajuta comunitățile locale. Pe site-ul acesta vei găsi datele și informații despre toate cele trei zone în care a amenajat locuri frumoase. Dar hai să nu te mai țin pe jar și să citești mai jos textul scris de Maria, căreia i-am pus și poza alături ca s-o identifici. Multumim Maria pentru impresiile tale!
„Am ajuns!” „Am ajuns?”„Da!”„Aici?.. Păi, e…atâta liniște…” Da, așa este. Liniște, culori frumoase, pace, împlinire, peisaj frumos. Acestea sunt sentimentele și elementele care te întâmpină când ajungi la Pensiunea Contelui Kálnoky din Micloșoara, județul Covasna. Pensiunea, ca şi întreg satul, păstrează caracteristicile Transilvaniei de altădată și armonia dintre om şi natură. Pensiunea este alcătuită din căsuţe vechi, ţărăneşti, restaurate cu grijă, mobilate în stil tradiţional secuiesc. Am ajuns la pensiune într-o sâmbătă, la începutul lunii decembrie. Era senin și nu foarte frig. Urmasem indicațiile primite de la gazdele noastre și iată-ne ajunși într-o curte mare, curată, liniștită. Ajunseserăm la destinație. În timp ce parcam, dintr-una din cele trei case, a ieșit o doamna, roșie în obraji, să ne întâmpine. Era gazda și ghidul nostru. Ne-a condus în cameră și ne-a lăsat să despachetăm.
Dintre camerele puse la dispoziție, am ales camera cu pat dublu din căsuța albastră. Nu exagerez când spun că mi s-a părut cea mai frumoasă și confortabilă cazare de până atunci. Mi-au plăcut toate elementele, de la clanță, care avea un design special, până la fereastra de la baie și așternuturile de pat. Totul decorat cu gust, autentic, într-un spațiu rustic. După ce am atins fiecare obiect din cameră, am ieșit să admirăm peisajul, puțina zăpadă care se așternuse și păsările din curte, în special curcanii. Apoi, am pornit spre casa de unde ieșise gazda noastră și am nimerit într-un alt spațiu de demult. Invitându-ne la ceai, a început sa ne povestească despre istoria si familia contelui Kálnoky. În timp ce o ascultam, ne uitam prin cameră la mobilă, tablouri, podea, la toate elementele decorative. Gazda noastră ne-a arătat apoi și celelalte camere de la etaj, care erau pentru oaspeți și unde te poți caza.
După ce am vizitat tot ce era de vizitat, am plecat spre castelul contelui, care este la 5 minute de mers pe jos. Ieșind din curtea pensiunii, pe dreapta, vezi o fântână și în timp ce ne întrebam dacă este funcțională, am văzut o doamna din curtea de peste drum, ieșind cu o găleată și îndreptându-se spre fântână. Era ca un peisaj rupt dintr-un alt timp, unul îndepărtat. Am trecut de fântână și mergând pe ulița satului, am mai văzut câteva persoane în vârstă, care se opreau la trecerea noastră și pe care gazda îi saluta în maghiară, iar noi în română. Un domn, la o vârstă respectabilă, s-a și apropiat de noi și a început să ne spună câteva cuvinte în maghiară, noi i-am răspuns în română, nu l-am înțeles, probabil nici el pe noi, dar i-am înțeles expresia de pe chip, care era foarte senină și care cumva ne ura bun-venit. Nici nu aveam nevoie de cuvinte…
Am ajuns și la castel odată cu înserarea. Intrarea se face printr-o poartă de fier, iar curtea, în stil englezesc, destul de întinsă, ne oferea un peisaj demn de romanele lui Franz Kafka. Interiorul…o poveste. Era frig, întuneric, iar dacă închideai ochii, puteai să-ți imaginezi că ești la un bal organizat în trecut de unul din strămoșii Kálnoky. Istoria familiei Kálnoky poate fi urmărită cu ajutorul tablourilor și al gravurilor de pe pereți. În ceea ce privește mobilierul, actualul conte Kálnoky a încercat să păstreze aerul autentic al locului și să combine elementele vechi, tradiționale, cu cele neoclasice, restaurarea nefiind complet terminată.
Construcția castelului Kálnoky a fost începută în anii 1500 ca și conac de vânătoare al familiei și conține multe elemente renascentiste. Castelul a fost abandonat timp de 50 de ani și momentan este în curs de renovare. Familia Kálnokyeste una din familiile istorice ale Transilvaniei, originile lor ajungând până în perioadele medievale obscure. Se crede că, prin secolul al XIII-lea, un secui cu numele de Kálnoky ar fi salvat viața regelui Ungariei în timpul unei vânători, țintind cu săgeata ursul care se năpustise asupra suveranului. Monarhul i-ar fi oferit, drept recunoștință, moșia de la Micloșoara/Miklosvar și l-a înnobilat. Ca amintire a evenimentului, stema familiei poartă și acum emblema ursului străpuns de săgeată.
Am aflat și o întâmplare a unor englezi care voiau să se cazeze la castel în luna de miere (o parte din castel este amenajat și pentru găzduirea oaspeților). Nu au rezistat decât o noapte, deoarece liniștea, întunericul și zgomotele făcute de bufnițe și probabil de alte animale, alături de pasajul subteran din camera în care erau cazați, i-au speriat, următoarele nopți petrecându-le la pensiune. Micul dejun este inclus în preț, dar dacă vreți, puteți să faceți rezervare și pentru un prânz copios și/sau pentru o cină delicioasă, în pivnița pensiunii. Noi am ales cina, făcută cu produse de casă din grădina și curtea lor. Într-un decor spectaculos, ca și restul, la lumina lumânărilor, cu o muzică maghiară tradițională în surdină, ne-am bucurat de o cină frumoasă, savurând un pahar cu vin în fața șemineului. A doua zi, după micul dejun bogat și copios, am plecat spre lacul Sfânta Ana, care se află în zonă. Mai jos vă prezint și câteva poze de la pensiune. Sper să vă inspire!
Surse foto: Transylvanian Castle, Tuk-tuk, Calatorim, Maria Baston
Ştie prea-bine Adela, de ce este mândră de românii ei şi aceştia nu pregetă să o uimească în fiece zi!
Frumos!!Tie un mare multumesc pentru ce ne descoperi si ne ajuti in
ceea ce facem si noi.
Frumos si de admirat modul in care isi pastreaza si transmit traditiile.
Imagini frumoase pline de farmec si liniste.
Vine primavara asa ca, ne mutam afara, la aer, la soare si flori, pastram sufrageria pentru zilele ploioase. O saptamana minunata.
No asa draga, multam fain!
Acum am stabilit(asa cum banuiam) ca esti ardeleanca.
Ma bucur de tot ce postezi dar cel mai mult ma bucur de postarile din tarisoara noastra…!
Minunata munca in ale frumosului si confortului sufletesc, in primul rand, faci tu.
Hai ca-i fain peste tot la noi in tara Leda!
Este!
Adela draga, nu pot sa te mint, pensiunea asta mi se pare o vechitura autentica. Imi cer scuze dar mie nu-mi place. Ar trebui transformata in muzeu, scuze proprietarilor.
Dana, foarte bine ca-ti spui parerea si nu trebuie sa-ti para rau de asta 😉 Ar fi culmea sa ne placa toate cele, nu? Faza este ca la o pensiune conteaza mult nu atat constructia in sine, cat experienta care-ti este oferita de locurile unde te duci si daca-ti sunt satisfacute astepatarile ca sa zic asa. Cred ca asta a incantat-o pe Maria si o inteleg. Si eu mi-as dori tihna daca as merge undeva. Cat despre vechituri, fiecare traieste cu filmul lui Dana 😉 Multumesc pentru opinie!
Mie imi place casa, chiar daca seamana mai mult cu un muzeu. Nu cred ca tot ce este in casa apartine stilului secuiesc, dar in ansamblu se creeaza o atmosfera de pace si liniste. Parca ai fi in vacanta la bunici. Pentru o pensiune unde oamenii asta cred ca isi doresc, este un lucru minunat. Pentru cineva crescut la bloc si fara bunici la tara, poate fi ceva de vis. Cat despre partea cu „romanii” cum pomenea cineva mai sus, nu pot decat sa zambesc. In epoca din care vine acel mobilier si restul obiectelor, romanii obisnuiti nu prea aveau asa ceva in casa. De ce? P.entru ca erau prea saraci. Cei foarte bogati isi aduceau mobila de la Paris, de la Viena. Unii si-o mai aduc si in ziua de astazi, ca sa „rupa gura targului”.
Buna, Adela!
Ar fi tare fain daca ai putea scrie si despre Castelul Daniel, care e la o aruncatura de bat de Miclosoara. Uite mai multe detalii aici: http://scrollprinfolclor.ro/portfolios/castelul-daniel-din-talisoara/.