Și-au făcut casa din Prahova după un model tradițional muntenesc de la Muzeul Satului

O să-ți placă această casă superbă din comuna Ştefeşti, judeţul Prahova, care pe mine m-a impresionat prin arhitectura sa ţărănească. Arată extraordinar de bine în peisajul deluros al locului. Când am dat cu ochii de ea mi-am spus: uite, așa ar trebui să arate multe case de la noi. Da, știam că sunt acasă, în România. Nu exista niciun dubiu! Și da, am fost fericită la gândul că pot să-ți arăt ce înseamnă să-ți faci o casă nouă după un model tradițional de la Muzeul Satului din București. Familia Tudorache, care o locuieşte, un cuplu matur cu copii mari şi căsătoriţi, are afaceri în domeniul construcţiilor. Deşi au experienţă în a construi locuinţe şi clădiri de birouri moderne, când au cumpărat acest teren minunat, cu dealuri molcome de la poalele munţilor Grohotişu, pe valea râului Vărbilău, au simţiti nevoia să respecte locul şi să ridice o casă ţărănească în care îşi doresc să se retragă la pensie. Modelul? După unul de la Muzeul Satului, o reinterpretare făcută de arh. Doina Petrescu de la biroul Doct din Târgovişte după arhitectura rurală muntenească. Provocările? De secol XXI. Dar hai să vezi fotografiile făcute de Andrei Băltărețu de la Imago Creative.

Dar ce le-a venit soților Tudorache? De ce și-au făcut o astfel de casă? Domnul Tudorache spune că asta este casa lui de suflet. La oraș au o vilă modernă, dar nu se simte așa de bine ca aici. După nenumărate lucrări moderne a realizat că are nevoie de ceva românesc, are nevoie să se regăsească și pentru că-l atrăgeau genul acesta de case de la Muzeul Satului și-a spus că e cazul să-și facă una. Domnul Tudorache e familist convins. Abia așteaptă să devină bunic și când a făcut casa asta și-a spus că aici e locul unde o să-și crească nepoții. Înclin să o cred că are și o superstiție legată de proprietate, ca și cum odată finalizate construcțiile ar trebui să apară și nepoții. Domnul Tudorache spune că sunt mari diferențe între vila de la oraș și casa asta cu arhitectură tradițională și nu se referă la modul de construcție sau de amenajare interioară. El spune că oamenii se comportă altfel, că familia e mai unită, că stau unul în sufletul celuilalt cu drag, că sunt mai afectuoși și mai relaxați. La oraș, de multe ori nu-și vedea copiii, chiar dacă erau acasă, la etaj. Aici, chiar dacă sunt două construcții, casa și anexa, adică bucătăria de vară, iar spațiile exterioare sunt mult mai generoase, parcă se caută unul pe altul să stea aproape.

Când au cumpărat terenul au găsit acolo și o casă veche din lemn. I-ar fi plăcut s-o fi recondiționat. Din păcate n-a fost cu putință pentru că materialele erau în mare parte degradate. Dar totuși a salvat câteva bârne, una chiar intactă, veche de peste 100 de ani și a folosit-o în noua casa. Într-un fel simte că a dus istoria locului mai departe, că cei care au muncit la casa veche n-au făcut-o degeaba și că prin înglobarea bârnei vechi în noua casă duce tradiția mai departe. Proprietatea este generoasă și superb întreținută. N-ai să vezi nimic de la stradă pentru că domnul Tudorache a schimbat locul casei. N-a ridicat-o pe fundația celei vechi, ci a căutat ca noua construcție să fie perfect încadrată în peisaj. Și ce loc i-a găsit! Absolut magnific! Casa este construită în pantă, iar de pe veranda ei se vede un peisaj de vis. În spatele ei este bucătăria de vară, de fapt o căsuță cu terasă pe mijloc încadrată de două camere de dormit, fiecare cu baie. Vegetația, copacii sunt maturi, dealurile se văd minunat indiferent de anotimp, iar seara, când e liniște auzi ropotul apei din vale.

Visul unei case ţărăneşti ca odinioară este greu de îndeplinit. Deşi arată impecabil şi e locul perfect unde să-ţi petreci weekend-urile, vacanţele şi mai ales sărbătorile, tipul astă de casă e tare preţenţioasă. Materialele vechi se găsesc greu, de la bârnele masive din stejar bine uscate pentru structură şi până la şindrila din lemn ce formează acoperişul. Dar cel mai greu găseşti meşterii care să ţi-o ridice. Totul trebuie făcut la mână şi cu mare pricepere. Ori în ziua de azi orice meşter din construcţii s-a învăţat să folosească uneltele de ultimă generaţie şi să se lase obsedat de linii, unghiuri şi suprafeţe perfecte, trase la boloboc. Domnul Tudorache a făcut acest compromis de-a avea pereții drepți, deși și-ar fi dorit să recreeze aspectul neregulat al tencuielilor de odinioară. Dar aici a avut de întâmpinat nu doar problema cu meșterii, ci și cerinețele soției, care spune că e mai ușor să întreții o casă cu suprafețe drepte.

Și da, problema cu meșterii care să știu să lucreze tradițional există. Dacă şi proprietarul care e constructor a căutat tot felul de meşteri specializaţi aproape doi ani de zile, timp în care a reuşit să ridice casa, te poți aștepta să nu-și fie ușor nici ție. A căutat în special meșteri care să poată să facă acoperișul, de la manufacturare la montaj. Dar provocările nu se opresc nici după ce casa e gata. Odată finalizată, casa are nevoie de întreţinere regulată. Când am ajuns eu acolo, tocmai turnau smoală pe acoperişul celor două construcții (procedeu care a costat cu tot cu materiale 16000 lei!). Acest strat de smoală asigură impermeabilizarea lemnului, tratament ce se face din doi în doi ani. Şi trebuie turnată cu grijă, ca să nu se scurgă pe burlane, să nu murdărească pavajele din jur sau zidurile. Ei bine, de asta își dorea doamna Tudorache pereți drepți.

Ok, e greu să construieşti o astfel de casă, e greu să o întreţii, dar satisfacțiile sunt imense. Cert este că orice clădire ai avea trebuie să ai grijă de ea. Ori familia Tudorache știe asta mai bine decât noi, mai ales că toți membri ei lucrează în construcții. Ei spun că e mai bine să întreții o casă, decât să o lași până în stadiul în care ai nevoie de reparații majore. De aceea au grijă și de elementele din lemn, dar și de piatra ce îmbracă soclul casei și pivnița. Da, de fapt pivnița este loc de cramă și de locul perfect pentru murături, gemuri și alte bunătăți făcute de doamna Tudorache. Casa fiind în pantă și din zona asta de pivniță, dacă lași ușa deschisă, se vede tare frumos în vale, acolo unde e și poarta, una cu o formă ce reinterpretează un model țărănesc. Da, în vale există și un iaz unde domnul Tudorache speră să se bălăcească cu nepoții lui, dar până atunci s-au trezit cu pești, broaște, și alte vietăți. Nu-l deranjează, din contră, spune că asta demonstrează că e un loc viu.

Zidurile casei sunt groase, conform rețetei tradiționale ca să spună așa, tocmai pentru a asigura un confort ambiental plăcut la interior, fără să fi fost nevoie să pună materiale izolante moderne. De aceea casa pare mare privită din exterior, dar când ajungi să vezi camerele, constați că sunt mici și intime. Dar e exact cât au nevoie. Într-un fel de aia au și suplimentat locurile de dormit cu anexa din spatele casei, ce include bucătăria de vară. Pe lângă copii lor, soții Tudorache primesc deseori și oaspeți. Dar la interiorul camerelor vara e răcoare, iar iarna e cald și bine, că doar ştiau ţăranii noştri să construiască mult mai eco decât acum. În plus, aerul de la interior este foarte plăcut, prietenos şi are mirosul acela nostalgic de lemn mocnit în foc. Sobele de teracotă de la interior sunt alimentate cu lemne şi sunt folosite şi pentru gătit (pentru o cafea, un ceai :)), iar camerele mici sunt perfecte pentru ca familia să stea cu adevărat laolaltă.

Deşi are doar două dormitoare, dispuse de o parte și alta a camerei principale, părinţii şi copiii preferă să stea împreună în serile reci, la gura sobei într-o singură cameră, cea care este legată de bucătărie. De aceea ai să vezi că sunt două paturi. Și interiorul l-au decorat și mobilat cât mai aproape de tradițional. Ai să vezi cuverturi și covoare țesute de Rozica Miclescu și mobilă simplă, făcută la noi în țară. Au ales și uși din lemn, e adevărat moderne, dar modelul lor se potrivește aici. Prezenţa bucătăriei şi a unei băi sunt singurele „compromisuri” în a respecta întru totul tiparul gospodăriei tradiţionale munteneşti şi este absolut de înţeles acest lucru. Nimeni în ziua de azi n-ar aprecia şarmul unui wc în curte, mai ales când îţi faci casă nouă, fie ea şi de vacanţă. Stilurile evoluează și ele. Dacă e să faci o casa după un model de la Muzeul Satului, asta nu înseamnă că-l copiezi, ci îl adaptezi contextului și vremurilor, așa cum face și arhitecta Liliana Chiaburu. Mi-a plăcut la nebunie și veranda casei, deși e un soi de terasă, fiind la etaj, deasupra pivniței. Senzațională priveliște se vede de aici.

Casele astea ţărăneşti erau mici, dar zău că sufletul lor era mare, numai dacă te gândeşti că forţau, prin dimensiuni ca oamenii care le locuiau să fie până la urmă mai apropiați Și mai există un aspect important: resursele. Da, una e să încălzești o cameră mare cu lemne și alta e să faci focul într-una mai modestă. Consumi mai puțin și ai parte și de confort. Azi se fac vile. Mari, cu scări interioare. Copiii sunt la un etaj, părinţii la altul. Trec zile întregi şi ei nu simt că ar locui în aceeaşi casă. Casa asta însă e locul preferat al tuturor din familia Tudorache, şi a celor tineri şi a seniorilor. E locul în care se simt ca o adevărată familie, locul unde legăturile de sânge se reînnoadă cu fiecare nouă întâlnire. Vrei şi tu o casă după un modelul tradiţional? Dacă n-ai timp să vizitezi Muzeul Satului din Bucureşti sau din judeţul tău, uite aici baza de date ETNOMON realizată de muzeografii români. Familia Tudorache a construit casa asta mai la începutul anilor 2000, dar acum o să-ți fie mai ușor să dai de meșteri, să găsești materiale și să ai și control asupra costurilor. Mă bucur că există arhitecţi şi constructori care se încăpăţânească să păstreze spiritul românesc şi prin arhitectură, prin fidelitatea faţă de tehnicile vechi de construire. Avem o țară frumoasă, ce bine că locuim în ea! Familia Tudorache este un exemplu pentru noi toți că se poate! Da, se poate să reinterpretezi tradiția și să ai casa mult visată cu un confort sporit, dar cu arhitectură tradițională! Sper să te inspire și pe tine!

Sursa foto: Andrei Băltărețu/ Imago Creative Studio