Fără educație formală a ajuns o artistă renumită. Acuarelele ei sunt emoționante!

Jean Haines

Ca și părinte de multe ori îmi reproșez că nu pot oferi totul gemenilor mei, dar ca jurnalist am ajuns să înțeleg că de multe ori frustrările copilăriei creionează personalități incredibile și pot fi deseori sursa unei creativități debordante. Povestea de viață a britanicei Jean Haines este una de acest fel și merită să o afli, mai ales dacă ai avut momente în te-ai învinovățit și tu că n-ai fi fost un părinte bun. Părinții lui Jean s-au despărțiti când ea era încă mică, iar tatăl ei a dus-o să locuiască cu bunicii, bunici care obișnuiau să spună că un copil trebuie văzut, dar nu și auzit. Deși casa bunicilor avea o grădină frumoasă ea n-a avut voie să culeagă florile sau să aibă un mult dorit patruped. Constrânsă de multiple restricții Jean spune într-un interviu acordat revistei Glow că a fost foarte timidă și tăcută. Bunica ei obișnuia să-i dea creioane și foi de hârtie ca să o țină ocupată și liniștită, așa că a început să deseneze. Și ce desena? Tot ceea ce și-ar fi dorit, dar n-avea voie – florile din grădină, cățeluși, miei, văcuțe, pisici. Fiecăruia le punea nume și în conturul ființelor pe care le așternea pe hârtie în mintea lui Jean luau viață povești… Cu părul roșcat și firavă, a ieșit în evidență printre copii atunci când a fost timpul pentru școală. Mai toți o tachinau, dar talentul ei la desen a fost observat de către profesori, care știind-o timidă nu doar că au lăsat-o, dar au și încurajat-o să deseneze în atelierul de pictură al școlii. Jean spune că era atât de introvertită, încât i-a luat mult timp să realizeze că la școală nu doar că avea voie să vorbească, dar și că trebuia să facă asta. Și anii au trecut, dar copilăria și adolescența ei nu sunt perioade pe care și le aminște cu mare drag, în schimb spune că ele au fost decisive pentru ceea ce a devenit acum. S-a căsătorit, a avut copii, acum ajunși adulți, și mariajul i-a oferit șansa să călătorească mult, grație slujbei soțului ei. A ajuns din China, India, până în Emiratele Arabe și Franța. În fiecare loc însă a căutat să se educe, să învețe mai multe despre pictură, despre pasiunea care i-a oferit mereu evadarea în lumea ei imaginară, o lume perfectă în culorile și lumina pe care le simțea. Deși fără educație formală, fără să fi mers la vreo facultate sau școală de specialitate, Jean Haines a ajuns să fie numită Ambasador al Acuarelei, să predea cursuri despre tehnica acuarelei, să publice cărți și DVD-uri despre pictură. Secretul? A știut să asculte, a știut să caute și și-a dorit să se educe. Cât a fost în China, la Shanghai a urmat cursurile unui maestru în mânuit pensule. Caligrafia are o tradiție remarcabilă în China, iar producerea pensulelor este un meșteșug ridicat la rang de artă. La astfel de cursuri înveți nu doar ce pensule sunt potrivite diferitelor tipuri de culori sau vopsele, ci și unghiul sub care trebuie să le mânuiești, presiunea pe care trebuie să o exerciți asupra lor ca să obții anumite linii, anumite efecte. Dar Jean spune că e mai mult decât atât. Pensulele trebuie considerate prelungirea imaginației tale, să simți totul mai întâi în ființa ta și apoi să-ți dai voie să ai mișcările firești prin care mintea și sufletul tău vor să se exprime. În India a întâlnit artiști care foloseau pigmenți naturali și culori vibrante, iar în Dubai a studiat portretistica. Jean spune că a întâlnit mulți oameni talentați, care chiar dacă nu vroiau să o învețe ceva, e recunoscătoare lor pentru că i-au permis să-i poată vedea lucrând. În Franța a descoperit-o pe Blanche Odin (1865-1957), maestră a acurelei, iar lucrările ei au inspirat-o enorm. Dar cum s-a făcut remarcată Jean? Spărgând tiparele! În mod uzual acuareliștii schițează înainte ceea ce vor să picteze. Tușe fine de creion sunt apoi învăluite de culorile mustind a apă. Da, în mod formal ești învățat că pentru o acuarelă reușită trebuie să fii un bun desenator. Dar Jean nu desenează, ci se lasă pradă inspirației de moment. Combinând pe loc culorile reușește să dea viață chipurilor, florilor, mișcării, clădirilor, peisajelor. E ca și cum ar picta vise pentru că lucrările ei sunt atât de suave, de difuze și totuși incredibil de explicite. Jean spune că pe timpul cât a locuit în țări cu climă caldă, soarele arzător a forțat-o să-și țină ochii mijiți. Astfel, a vizualizat mereu frânturi de chipuri, fragmente de clădiri, secvențe de peisaje. Fără să o facă conștient și-a exersat privirea, dar și imaginația în a vizualia difuz, exact cât trebuie să lași loc privitorului picturilor tale să-și imagineze restul. E ca într-o poveste în care nu spui toate detaliile, dar exact asta-l provoacă pe ascultător sau cititor să-și închipuie restul. Îmi place povestea ei, mai ales cum a reușit ca în urma experiențelor copilăriei să-și canalizeze frustrările, supărările în ceva creativ. Ajunsă adult a simțiti nevoia să încalce cutumele, să spargă tiparele, să îndrăznească dincolo de reguli. Doar a fost o bună parte din viață mult prea cuminte, nu-i așa? Iubește lumina și culorile și adoră să fie spontană. Deseori abandonează o temă, un subiect în favoarea unui care s-a ițit pe loc, ceva ce a provocat-o pe moment. Există o frenezie, o energie în acuarelele ei care pur și simplu te răvășesc. Cel puțin eu asta simt. După cea a învățat singură atâtea lucruri, acum a ajuns să țină cursuri, să fie invitată peste tot în lume. Anul trecut a avut un turneu în SUA, înainte de asta în Dubai, iar anul acesta este în Italia. Are un blog unde postează constant despre lucrările, impresiile și expozițiile ei, iar pe pagina de Facebook sunt multe momente surprinse în fața șevaletului sau la evenimente. Mie mi-au plăcut din start lucrările ei, dar acum că i-am aflat și povestea înțeleg de unde provinde această forță creativă care m-a atras. Pe site-ul ei ai să găsești și cărțile pe care le-a scris, dar și o bună parte dintre picturi. Eu am făcut o mică selecție. Sper să te inspire și pe tine!