Mai aproape de natură îți trăiești altfel viața

Am văzut zilele trecute ceva ce m-a marcat foarte tare. Am fost la o familie care a avea o pasăre în colivie, un sticlete. Îți spun sincer că mi s-a strâns inima când l-am văzut. Nu știu de ce nu-mi plac mie păsările în colivie, mi se pare un gest de egoism din partea noastră să le ținem închise acolo. Spre bucuria mea, cineva a avut inspirația să propună eliberarea păsării și familia a fost de acord. Au deschis ușa coliviei și …nimic! Pasărea nu doar că n-a ieșit, dar s-a agățat cu și mai mare putere de gratii de partea opusă ușiței…Doamne, mi-au dat lacrimile! M-am gândit câți dintre noi nu procedăm la fel în viață, când ni se deschid niște uși, niște oportunități și, din teamă, rămânem ancorați în colivia noastră…De aceea îmi plac oamenii care fac pasul, care ne demostrează că se poate trăi și altfel. Și despre o astfel de familie îți spun azi, una care a ales să trăiască la marginea unui parc natural, unde pe cer, în fiecare zi se văd nu doar sticleți, ci și șoimi și alte păsări care zboară libere.

Poate că trebuie să ai nu doar o doză de curaj, ci mai ales să știi ce-ți dorești cu adevărat de la viață ca să faci pasul de-a te muta de la oraș la țară. Da, e greu pentru majoritatea dintre noi să spunem cu adevărat ce și cum ne-am dori. În cazul de față cuplul de care-ți spun n-au știut ce vor până n-au ajuns în parcul național Suwałki Park. Filip și Catherine Millers au fost într-o excursie aici, iar el a fost atât de extaziat încât s-a despuiat să facă o baie în lac țipând de fericire că a găsit paradisul. Și a țipat bine că la doar câteva minunte entuziasmul lui a fost curmat de pădurarii parcului care mărșăluiau în control. A riscat să primească o amendă, dar a reușit să se împrietenească cu inspectorii și să afle mai multe despre zonă. Ceea ce l-a interesat a fost dacă poate construi o casă în peninsula pe care o descoperise. Și a aflat condițiile. După asta n-a ezitat și s-a mutat aici cu soția și cei doi copii (unul dintre ei de fapt s-a născut aici), iar pe timpul construcției casei au locuit la cort. Au realizat că despre genul acesta de viață citiseră doar din cărți…adică dimineața să dai peste căprioare și iepuri, iar noaptea să auzi din depărtare lupii…

Acum contează mult și faptul că Filip este arhitect. El a știut că ceea ce s-ar potrivi aici ar fi o construcție de lemn și piatră care să poată fi ridicată repede și bine, precum casele tradiționale din zonă. Chiar dacă este orășean și fiu de poet, obișnuit cu viața culturală, aplecarea către rustic a existat undeva în adâncului sufletului său ca un refugiu după firesc, după o viață trăită deplin. Și a avut șansa să proiecteze și să construiască împreună cu vărul său, un artist talentat, casa visurilor lui, deși tare greu i-a fost. A apelat la meșteri locali, dar pentru multe materiale, în special instalații și dotări s-a lovit de refuzul multor firme de a-i livra marfa atât de departe, într-o zonă fără drumuri asfaltate. Alte probleme au fost întâmpinate efectiv la ridicarea casei, deoarece terenul este stâncos și în pantă, iar construcția a trebuit adaptată din mers. Proiectul casei a ajuns să fie materializat cu totul altfel decât își propusese inițial, dar tot în spiritul locului a ieșit.

Aici li s-a născut al doilea fiu, Johnny, cel mic. Băieții sunt mari acum, au 17 și respectiv 15 ani. Obișnuiți cu pădurea, cu animalele, cu un mod de-a gândi și de a acționa liber, mari iubitori de natură, copiii sunt rebeli. Nu le place școala și nici nu mă mir. Orice sistem educațional clasic, care încorsetează spiritul tinerilor n-are cum să le fie pe plac. Dar ei știu multe lucruri pe care alți adolescenți de vârsta lor nici măcar n-au apucat să le citească din cărți. La început, când s-au mutat aici, după ce casa a fost ridicată, cei care veneau în vizită au fost rudele și prietenii apropiați. O perioadă le-a fost greu fără oameni dragi alături pentru că sunt o familie obișnuită cu socializarea.

Și când poate își făceau griji că sunt precum pustnicii în pădure soarta a făcut ca o echipă de filmare să se instaleze aproape de ei pentru turnarea unui film. Și casa lor a devenit refugiu pentru o parte din echipă, dar mai mult le-a dat ideea să-și deschidă o pensiune. Cu ocazia filmului au beneficiat și de recomandări sau hai să-i spun direct publicitate. Au mai ridicat lângă casa lor încă o construcție din lemn și uite așa lumea a început să vină la ei la Jaczno (vezi jaczno.pl). Acum au ajuns să deschidă ei portițe de colivii pentru alții, care vin aici și gustă evadarea către natură. Și apropos de sticletele de care-ți spuneam la început el a plecat până la urmă, dar a avut nevoie de ajutor, respectiv să i se desfacă toată colivia. Da, avem nevoie de ajutor, avem nevoie de un imbold câteodată ca să pășim pe drumurile necunoscute ale acestei lumi în care ne-a fost dat să trăim. O viață avem? Colorată să fie! Sper să te inspire și pe tine povestea acestei familii!

Foto: Michal Skorupski, Weranda Country/ Jaczno.pl