Poveşti din Avalon

Când am fost acasă la artista Ioana Dominte, în atelierul ei, mi-a povestit despre experiența ei din Anglia, acolo unde s-a dus pentru un curs de pictură pe mătase. Mi-au plăcut poveștile ei, așa că am invitat-o să ți le spună și ție. Mai jos ai să găsești textul și pozele făcute de ea, dar mai mult îți va descrie trăirile și impresiile ei în cele câteva zile petrecute în Marea Britanie. Vei descoperi că Ioana chiar are suflet de artist, numai din felul în care scrie. Mie mi-a plăcut, sper să-ți placă și ție!

Există locuri pe lumea aceasta unde până cel mai sceptic dintre sceptici, cel mai pragmatic dintre pragmatici devine lut de modelat spiritual sub aerul cu o încărcătură aparte care învăluie, ca într-un glob de sticlă, un anume orăşel. Sub impresia unui loc anume, cuvintele încep să te caute. Orăşelul devine tărâm, ceaţa devine abur, mintea se umple de bufniţe mistice și eşti  în stare să juri că ai mai trăit cândva  în acel loc. Că viaţa ta s-a mai întâmplat la un moment dat, în exact acelaşi loc, care te mişcă  în moduri în care nici un alt punct geografic nu a făcut-o până acum. Glastonbury este unul dintre aceste locuri. Un mic orăşel, mai degrabă un sătuc ceva mai împlinit, mai trupeş, dar cu ochi şi inimă de copil. Situat în inima comitatului Sommerset, la aproximativ 40 km sud de Bristol, devenit cunoscut în timp datorită revistelor mondene, care fac anual reclamă festivalului de muzica rock, desfăşurat de regulă în lunile de vară.

Un fel de Ascott, dar fără pălăriile excentrice şi fără curse de cai. “The place to see and to be seen”…  Glastonbury este gazda festivalurilor de tot felul, iar dacă ai fost o dată acolo, vei vrea să te duci iar şi iar, căci este ca un drog, ca o adicţie prietenoasă trupului şi sufletului. Mintea se ascute sub cacofonia de zgomote şi culori, inima se deschide în lighenuşul acesta geografic, unde Merlin pare a veghea încă, din umbră, bunul mers al lucrurilor. Simţurile devin altfel, nu adorm, nici nu se ascut, îţi descoperi doar altfel de receptaculi în percepţia realităţii. Aflat la mai bine de două ore cu maşina de Londra, Glastonbury ne aştepta rece şi întunecat la ora la care am ajuns. Pe drum, şoferul ne-a atras atenţia că tocmai treceam pe lângă Stonehenge, aflat pe partea dreapta a sensului de mers. Apunea soarele şi mi s-a facut pielea ca de găină văzând în toată splendoarea silueta ruinelor megalitice, deţinătoare ale tainelor druizilor şi eterne dovezi ale unei civilizaţii străvechi.

Orăşelul e tivit cu ferme şi hanuri “Bed & Breakfast”, dar nimic nu ne pregătise pentru ceea ce aveam să descoperim la Keepers Cottage, un conac reabilitat, aflat la 20 de minute de mers cu maşina de buricul oraşelului Glastonbury. Ceea ce se numeşte “main house” includea o bucătărie uriaşă, ca la un han care se respectă, un living imens, cu încărcătura victoriană, ca întreg complexul dealtfel, dar cald şi primitor. Combinaţia de piatră şi lemn, mobila grea din living, întreg “utilajul” necesar unei bucătării de oaspeţi moderne – care acum, dacă stau să mă gândesc bine, aduce un pic, păstrând proporţiile, cu decorul bucătăriei din deja la modă serialul “Downton Abbey” – lejeritatea şi căldura cu care am fost primite de către gazdă, un Michael foarte-foarte englez, foarte-foarte “proper”, toate acestea ne-au luat total pe nepregătite.

Toata seara am petrecut-o zâmbind larg, precum Pisica de Cheshire din Alice in Wonderland. Imediat după ce am sosit, Michael a desfăcut două sticle de vin, un alb şi un roșu, a lansat cu îndemânare de bucătar chef doi pumni de scoici într-o oală şi am început să vorbim de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Dacă ai fi avut idei preconcepute privitor la răceala englezilor şi temperamentul lor apretat, ar fi fost pe loc desființate!  Începeam să ne relaxăm după un drum lung, un zbor de aproape 3 ore până la Londra şi apoi o călătorie cam tot atât de lungă cu maşina. Când ne relaxăm mai tare, aflăm ca Michael locuiește cu mama sa. Brusc, prin fața ochilor noștri s-au perindat cu viteza luminii imagini din “Psycho” şi atunci Lili a cerut s-o cunoască pe Mother, care se afla într-o altă “aripă” a casei principale şi calcă rufe. Ne-a venit inima la loc….doar urma să dormim trei nopți la 50 de metri de main house, în mijlocul nemărginirii.

Şi din nou, ca şi cum surprizele din ziua aceea n-ar fi fost de ajuns, ne aștepta piesa de rezistență. Un cottage gen duplex (pensiune), la parter un living amenajat după cel mai clasic stil englezesc, o bucătărie şi o baie chirurgical de curate şi moderne, în total contrast cu interiorul livingului. Pe peretele din piatră atârna o veche tapiserie înfăţişând o scenă de petrecere câmpenească. În godinul vechi trosneau lemnele sub un foc proaspăt care însufleţea atmosfera.  Sus, într-o încăpere tip mansardă, un pat generos trona sub peretele înclinat, iar pereţii din piatră spuneau poveşti despre un tărâm ce cândva fusese al regelui Arthur.

Geamurile intenţionat lăsate cu o patină veche, cu cercevele aproape ruginite, te lăsau să vezi de la fereastra contururile dealurilor şi copacilor, se simţea atmosfera victoriană din romanele surorilor Brontë. Parcă îl aşteptam pe Heathcliff să vină în căutarea lui Cathy… trăiam un moment de Wuthering Heights, iar la răscrucea vânturilor, parcă pentru a ne da dreptate, zânele şi spiriduşii au orchestrat o furtună numai bună să sperie pe cei mai săraci cu duhul şi să îl facă pe iubitorul de carte să îşi închipuie măcar o clipă că atinge în timp intensitatea trăilor eroilor de roman.

Seara magică s-a încheiat, ne-am culcuşit în patul regesc şi am adormit cu un sentiment de bucurie şi anticipare a zilei ce urma să vină şi a orelor pe care aveam să le petrec în atelier alături de Fiona şi ceilalţi pictori. Am deschis ochii cu mult înainte ca ceasul să sune, aveam  emoţii de parcă ar fi urmat un examen…m-am strecurat din aşternut până la fereastră şi imaginea pe care am avut-o în faţa ochilor nu o voi uita curând: către răsărit, o dâră de cer roz, apoi un albastru limpede şi luminos şi … nu mai ploua! Din câmpul ud şi pustiu ieșeau aburi, aud ţipătul unei păsări, zăresc o vulpe furişându-se grabită printre ierburi, apoi razele soarelui care săgeată.

Turnul Sfantului Mihail, Foto via Transformationaltours

De la micul dejun, preparat chiar de Michael,  nu te puteai eschiva chiar dacă ai fi vrut. Pe plita uriaşă sfârâiau felii de bacon cu ouă, în carafa de pe masă suc de portocale proaspăt, alături pâine prăjită, cafea, ceai, dulceţuri felurite şi tot ce-ţi poftea inima pentru un început bun de zi. Apoi am pornit spre oraş, acolo eu urma să merg la curs, iar Lili, prietena mea, să cotrobăie toate străduţele şi prăvăliile. Am pornit-o pe drumul ud  printre pâlcuri de copaci, case răzleţe,  ceaţa şi ploaia măruntă însoţindu-ne.  Ocolim, ne spune şoferul, e drumul inundat de la atâta ploaie… am cotit  şi ne apare în dreapta o imagine ca o nălucă, o Fata Morgana, de fapt avem impresia că pluteste în aer, câmpia  este inundată complet, deasupra apei pluteste ceaţa, iar din ceaţa răsare The Glastonbury Tor. În vârful lui, turnul Sfântului Mihail, rămăşita bisericii cu acelaşi nume, a rămas de strajă încă din timpul Regelui Arthur.

Ioana (dreapta) alaturi de cursante

Că atunci când pictez o mandală sunt transportată în cu totul altă dimensiune, mi-a fost limpede de multă vreme încoace. Dar lipsea ceva… Ei bine, acel ceva avea să mi se dezvăluie în întâlnirea cu Fiona, la al cărei atelier am învăţat să stăpânesc arta pictatului pe mătase. Fiona este cum îi e numele: suplă, blândă, caldă, colorată, hotărâtă, nobilă, fragilă şi totuşi puternică datorită felului în care vede viaţa. Atelierul era rece şi la propriu şi la figurat, radiatorul vechi a luat-o  greu din loc, dar cu muzică, un ceai bun, un beţisor ce răspândea suavul miros de flori de frangipani şi lemn de santal, am intrat treptat în atmosferă …Am învăţat tehnica de întindere a mătăsii pe ramă, s-o tensionăm exact atât cât trebuie să nu se lase dar nici să nu se sfâşie; apoi a venit rândul  conturului cu gutta pentru trasarea modelului şi apoi al culorilor. Orice plan ți-ai face când pictezi o mandala – pe mătase sau nu – trebuie să fii pregătit să iasă aşa cum vrea ea, nu cum vrei tu…. de fapt asta şi este ideea să iasă la suprafață tot ce este acolo. Pe scurt: nu știu când a trecut timpul şi s-a făcut ora de plecare….

Am ieşit iar în ploaia de noiembrie. Fiona ne-a condus “acasă” – că aşa îmi vine să zic atunci când îmi amintesc de Keepers Cottage. Şi iar foc în soba veche, un ceai bun şi nu degeaba ne aflăm în ţinutul magic al Avalonului, seara nu se putea încheia altfel decât cu un ‘reading’ în toată regula. Ultima zi de weekend am rezervat-o “plăcerilor vinovate”. Drumurile înguste, prost luminate, ploaia nervoasă care n-a încetat o clipă pe parcursul celor aproape 4 zile petrecute în Glastonbury, locuri inundate, drumuri închise, nimic din toate acestea nu mi-au putut strica buna-dispoziţie şi permanenta stare de uimire în care mă aflam. Din când în când, ploaia se transforma într-o bură ca o perdea de abur greu şi lăsa câteva raze de soare să pătrundă într-o lumină care aproape exploda şi incruzea culorile împrejurul nostru.

Plin de magazine, ca un bâlci cu standuri mai sofisticate, pub-uri şi hanuri de-o parte şi de alta a drumului principal care străbate oraşelul dintr-un capat în celălalt. Se vinde orice de la cristale şi pietre “sacre”, artizanat de toate felurile, beţişoare aromate sau paraphernalia pentru aromatizarea încăperilor, cu sute de arome, de la smirnă şi tamâie, la lemn de santal şi aloe vera, de la lemn de trandafir la mosc… statuete, medalioane, fairy-dust, muzică religioasă şi sacră, muzică irlandeză, tapiserii, picturi, mandale, ametiste, haine stil goth, instrumente muzicale, cărţi care tratează orice, de la facerea lumii la poveşti cu spiriduşi, tot ce-ţi poţi imagina, totul respirând flower-power, magie, spiritualitate, totul încărcat de o vibraţie pe care nu o pot descrie decât ca mistică, e un şablon dar acesta e cuvântul, pentru că acesta este locul. Acolo e leagănul Avalonului, acolo îşi au mormintele Regele Arthur şi a sa Guinevere, în inima ruinelor a ceea ce a fost Abaţia Glastonbury, unde se pare ca a călătorit Iisus şi şi-a făcut o parte din ucenicie, acolo a sălaşuit Vrăjitorul Merlin, personajul legendar al poveştilor despre Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde.

Am lăsat intenţionat pentru ultima parte a poveştii noastre fragmentul destinat Abaţiei Glastonbury. Nu doar pentru că a fost practic ultima noastră destinaţie înainte de asfinţitul soarelui, dar şi pentru că astfel rămâne mai uşor în memoria celui care parcurge aceste rânduri. Pentru că totul gravitează în jurul zidurilor acestei mănăstiri, cândva o construcţie grandioasă, care nu şi-a pierdut nimic din ţinuta maiestuoasă în ciuda furiei unui rege care, ridicându-se împotriva Bisericii de la Roma, a distrus toate marile mănăstiri din Anglia.

Imediat ce treci de zidurile mănăstirii, eşti întâmpinat de Sfântul Spin, un pomişor plin de ghimpi, un fel de sub-specie a păducelului, împrejmuit cum se cuvine unui artefact nepreţuit. Legenda spune că ar fi răsărit pe locul în care Iosif din Arimatheea şi-a înfipt toiagul, în pelerinajul pe care l-a făcut în aceste locuri la treizeci de ani după crucificarea lui Iisus. Potrivit aceleiaşi legende, Iosif din Arimatheea, despre care se spune că ar fi fost unchiul Fecioarei Maria, a păstrat în două cupe de argint câteva picături din sângele şi sudoarea lui Iisus.  Aceste două cupe l-au însoţit pe Iosif în toate călătoriile sale şi aveau să devină indisolubil legate de legendele despre Glastonbury, loc cu o încărcătura spirituală fără de egal în istoria creştinătăţii. Pocalul Sfânt, mormântul regelui Arthur, Sfântul Spin care înfloreşte, se pare, de Crăciun, toate acestea şi nu numai, fac din Abaţia Glastonbury şi din întreg peisajul ce o înconjoară loc de pelerinaj şi de regăsire spirituală.

Pentru cei avizaţi, reperele geografice şi istorice nu îşi au locul în această poveste. Pentru cei curioşi, sigur că există pe internet nenumărate materiale informative, dar îndemnul meu este să nu ocoliţi această destinaţie dacă vă place să călătoriţi. Ceea ce am reţinut din momentele petrecute păşind în acest locaş sfânt poate fi mai bine înţeles la nivel senzorial. Odată înconjurat de pereţii mutilaţi ai capelei, lumina se transformă. Pietrele îţi vorbesc, energia acumulată aici te hrăneşte, ruinele par a deţine încă o forţă pe care nu este nevoie să ţi-o explici atâta timp cât o simţi. Cum spuneam, pietrele vorbesc, dar nu e de ajuns… trebuie să ştii să le asculți… Şi să doreşti să crezi că aici există aievea acel vortex de energie pe care până şi un sceptic ar dori să o simtă. Acolo totul îţi vorbeşte: spiritele, frunzele, pietrele, cerul, aerul, ploaia, totul pare a spune ceva…Acolo au început să se nască pentru mine altfel de mandale.  Acolo a început pentru mine o nouă aventură…