Dacă ți-a trecut prin minte să te muți la țară, merită să afli despre povestea familiei de care-ți scriu azi. Știi, sunt unii oameni care fac totul altfel decât s-ar aștepta cei din jurul lor, care sfidează regulile și au curajul să meargă pe drumul dictat de inima lor. Și una e când auzi că doi tineri se mută la țară și alta e când doi părinți tineri, care au trei copii (Iana 7 ani, Teia 4 ani, Vlad 2 ani), hotărăsc să-și schimbe radical modul de viață. Da, Alexandra Teodor și Ștefan Cârstea (peisagiștii de la Opna) au decis să se mute la țară, la munte în casa bunicilor, o casă care stătea deja de prea mult timp goală, căci al ei bunic s-a prădădit, o casă ce urmează a fi renovată pe gustul lor, dar care, așa cum e acum îi poate adăposti. Și da, sunt condiții ca la țară, așa cum copii lor nu erau obșinuiți, dar când părinții sunt peisagiști, ei știu cum să le atragă atenția asupra naturii din jur. Alexandra spune că a auzit de prea multe ori vorbe precum “avem o țară frumoasă”, dar de prea puține ori că “ne bucurăm de această țară frumoasă”. Ea, ca mamă consideră că cei mici trebuie să descopere și să se bucure de această țară, să iubească natura și să aprecieze din proprie experiență darurile oferite de ea. Și mai crede că e timpul ca cei de la țară să-și recapete demnitatea locală și să fie mândri și recunoscători pentru mediul sănătos în care au șansa să trăiască.
Acum două luni de zile, chiar înainte de începutul școlii, și-au făcut bagajele și s-au mutat la Cârțișoara, județul Sibiu. Și asta spre disperarea părinților lui Ștefan și a Alexandrei, care au înroșit firele telefonice între Sibiu și Brașov, care nu înțeleg de ce copiii lor, care au făcut facultăți, care și-au făcut un rost pe lume și care au o mică afacere în domeniul amenajărilor de grădini, au lăsat orașul pentru a se muta la țară. Neamurile sunt siderate și au impresia că Ștefan și Alexandra se îngroapă într-un sat uitat de lume și că acolo n-au cum să trăiască, n-au cum să le ofere celor mici o viață bună. Alexandra și Ștefan în schimb spun că din contră, apropierea față de natură le face extraordinar de bine, atât copiilor, cât și lor în viața profesională. Se pot deplasa cu mașina fără probleme în zonă pentru a amenaja grădini, dar mai mult, locuind la munte le vin idei, găsesc surse pentru materiale și plante care se potrivesc în amenajările peisagistice, dar găsesc și inspirație pentru alte activități.
Pe Alexandra o știu de prin 2006, vreme în care nu era încă mamă și o perioadă în care începeam să-mi fac echipă pentru una dintre revistele de casă și grădină pe care le-am creat. A fost primul redactor peisagist pe care l-am avut vreodată alături de mine și știu de atunci cât de mult iubea natura. Era înnebunită după drumeții și pentru ea fiecare plantă e mai mult decât culoare, volum și ritm, este un miracol, o ființă vie. În paralel cu slujba de redactor peisagist amenaja și grădini, iar ele erau simple, plăcute, firești, îți dădeau o stare de bine. Alexandra și Ștefan concep grădinile ca pe o extensie a naturii, ca un mediu în care omul să se regăsească. Nu degeaba sunt și activiști convinși, considerând că e de datoria noastră să protejăm natura și să ne gândim nu doar pe termen scurt, ci pentru viitor, să avem în vedere că orice schimbare pe care o facem în natură afectează animalele și plantele deopotrivă, lucruri care se întorc mai repede decât ne-am aștepta și în viața noastră.
După ani buni de locuit în București, cei doi soți s-au întors la Cluj, unde au stat vreo 2 ani, oraș unde au absolvit facultățile în fragedă tinerețe. Alexandra a terminat sculptura și apoi peisagistica, iar Ștefan a studiat științele mediului. Alexandra, pe lângă peisagistică, face și cursuri de modelaj pentru copii, iar Ștefan este pasionat de foto-video și face scurte documentare și ține diverse cursuri pentru companii (Habar Studio). Activitățile din care reușesc să-și susțină financiar familia presupun deplasare, dar Alexandra spune că în oraș stresul era prea mare și că prea mult timp și-l petreceau în trafic. Și-au dorit ca atunci când sunt acasă calitatea timpului să fie alta, iar pentru copiii lor să existe acea libertate pe care un mediu sănătos și sigur ți-l pot oferi. La țară găsești așa ceva, iar ei își doreau să se mute. Cât au stat la Cluj au încercat să-și caute un loc prin satele din împrejurimi, au încercat cu prietenii lor să formeze o comunitate, dar Alexandra n-a găsit niciun sat cu pădure și apă potabilă. Mi-a spus că în multe sate din apropierea Clujului oamenii au ajuns să cumpere apă plată, deoarece cea din fântână nu mai este potabilă, ceea ce i se pare de-a dreptul trist.
De la apă i-a venit ideea să se mute în casa bunicilor ei din Cârțișoara. Și-a adus aminte că acolo, în copilărie, apa aceea chiar îi tihnea. Exista deja casa, una în care nu mai locuia nimeni de 15 ani de zile. Și s-a reîntors acolo. Părinții ei au considerat asta un soi de regres. Cum să faci facultăți, să te educi, să vezi lumea ca să te întorci cu copiii tăi la țară? Dar Alexandra a purtat în inima ei amintiri de neuitat, frumuseți și senzații de nedescris și și le-a dorit și pentru copiii lor. Și apa! Da, Alexandra spune că dacă ai apă de calitate ești pe jumătate hrănit, căci apa este la baza vieții. Și dacă ai apă restul le faci, căci poți trage curent, te poți conecta la internet, căldura o poți face în sobe sau cu centrală termică pe lemne, dar fără apă n-ai cum să trăiești. Cârțișoara se află aproape de Lacul Bâlea, este cunoscut ca primul sat în care poți să ajungi când cobori de pe munte. Pe lângă apa minunată la gust și aerul este curat, iar pădurile foarte bogate, peisajele de vis.
Când am întrebat-o pe fiica lor cea mare Iana ce-i place cel mai mult la țară mi-a spus că-i place că are curte și că mami o lasă să stea până târziu afară, că poate merge la plimbare prin pădure și că are o prietenă drăguță la noua școală. În Cârțișoara există școală și grădiniță, dar pentru ei există o adevărată comunitate, căci mulți dintre cei bătrâni au recunoscut-o pe Alexandra care a copilărit aici, și-au adus aminte de mama ei, medic de profesie, care i-a ajutat pe mulți. Cei din sat s-au bucurat că Alexandra s-a întors aici cu familia ei și că ea poate aduce ceva în plus oamenilor din sat prin cunoștințele acumulate la oraș. La școală poate ține cursuri de modelaj și creativitate, iar deja mulți părinți o întreabă de tabere pentru copii, tabere prin care să-i învețe despre plante și natură, căci doar sunt toți la munte, dar nu cunosc multe taine ale acestuia.
I-am rugat pe Alexandra și Ștefan să-mi spună două vorbe despre primele lor două luni petrecute aici și cred că merită să-ți redau chiar cuvintele lor, așa că iată-le mai jos:
“Aici e total altă lume, totul e în altă epocă și în alt ritm. Wc-ul e bineînțeles la locul lui sub nuc, apa în fântână, iar pentru gătit am devenit expertă în aprins focul cu vreascuri de nuc. Ai noștri (familiile, “neamurile”) sunt disperați, își plâng pe umăr unii altora de la Sibiu la Brașov via Vodafone. Dar noi ne simțim mai împăcați și mai acasă decât oriunde, și e ceva care ne spune că suntem clar, absolut, în locul nostru magic! Lumea din sat a început să nu se mai mire de noi ca de o cămilă ajunsă la Polul Nord și încep să ne integreze, așa, ușor-ușor, în viața de zi cu zi. Ne iau ca atare și se bucură că “nu mai stă casa ceea pustie”. Pentru ei orice casă care are viață e o sursă de energie pozitivă, e o senzație de bine comun, de bucurie reciprocă. Se bucură că “de-acuma suntem vecini”.
În rest, ne gospodărim pe lângă casă, prin grădină. Aici ai încontinuu chestii de făcut, mai ales acum la început „până ne-așezăm”. Zacuscă, săpat grădina, plantat fructiferi, flori, plante utilitare, cules de cartofi, nuci, mere, ciuperci, reparat gardul, desfunda thornurile, tăiat via, tras apa, adus lemne pentru iarnă.. etc.
Dimineața, în drum spre școală și grădi, ne oprim pe pod să vorbim cu munții. De-acolo se văd cel mai bine. Ne uităm dacă azi sunt cu cețuri sau cu nori pe creste ori se văd limpezi până la vârf. Vedem cum s-au mai colorat pădurile pe ei și dacă a dat zăpada pe vârfuri… Și nu plecăm niciodată fără să-i salutăm: “Bună dimineața munții noștri dragi! Ce frumoși sunteți! Vă iubim!”
Și eu îi pe iubesc pe acești oameni. Știi și de ce? Pentru curajul lor, pentru că n-au ținut cont de nimeni și de nimic pentru a-și vedea visul cu ochii și pentru că sunt convinsă că cei trei copii ai lor sunt oamenii de mâine care ne vor învăța să prețuim natura, tradițiile și să ne bucurăm cu adevărat de minunățiile acestei țări! Sper să te inspire și pe tine povestea lor!
Dacă vrei să iei legătura cu Alexandra și Ștefan, să apelezi la ei ca peisagiști sau pentru orice proiect îți trece prin minte, poți să-i contactezi la numerele de telefon 0754.374.187 și 0773.963.577 și pe mailul alexandra.teodor@yahoo.com.
Felicitari, Alexandra si Stefan ! Ati ales cu inima si nu veti regreta nimic, sunt sigura ! Nimic nu este mai frumos si sanatos, decat sa traiesti in armonie cu natura !
Multa admiratie si mult respect,
Teodora
Bravo lor,le doresc tinerete fara batranete si viata vesnica.Noroc
Super!!! Ce poate fi mai frumos decât sa descoperi cu copiii natura,sa te bucuri de fiecare minut si sa participi la fiecare transformare a vegetației in fiecare anotimp, sa simți ca faci parte din acest întreg , ca il respecți si la rândul lui acest univers te răsplătește cu minunile de zi cu zi, cu caldura soarelui, cu freamătul frunzelor, cu susurul apei …..Ai satisfacția împlinirii depline cand culegi legumele si fructele pe care le ai plantat si îngrijit,o satisfacție palpabila si pura a conviețuirii pașnice in natura!
Acești copii sunt binecuvântați si norocoși sa poată avea o asemenea copilărie…iar părinții au parte de o a doua!
Ma bucur pentru voi si alături de voi ….
Adela, ne faci poftă să visăm și să acționăm. Mulțumesc.
Am analizat si noi aceasta optiune,insa nu am curajul si poate nici motivatie suficienta sa o si aplic.As vrea sa stiu cum o sa se raporteze la oras peste 5 ani…tare vreau sa stiu.Bravo!
Noi ne-am mutat din Bucuresti la Bran cu 9 ani in urma si a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata! Nu as mai putea sa locuiesc la oras pentru nimic in lume, de cate ori merg la parinti la Bucuresti sau chiar si numai la cumparaturi prin Brasov, care totusi este un oras OK, stau ca pe ace sa ma intorc acasa. Iar de cum ajung la locul de pe sosea din care se vede casa, ma cuprinde cel mai frumos sentiment de liniste si de acasa pe care l-am simtit vreodata. Sunt ferm convinsa ca fiecare dintre noi are un acasa care i-a fost destinat, numai ca nu toti au norocul sa il gaseasca. Eu l-am avut!
Ce frumos ai spus Laura! Multumesc pentru aceste cuvinte. Mi-au mers la suflet! Si evident ca m-ai facut curioasa pentru a afla povestea ta 🙂
Splendid articol. Felicitari lui Alexandra si Stefan.
Vesnicia nu s-a nascut la sat, ca sa moara la oras.
…minunata familie ,curajoasa si talentata…daca au incredere in ei, pot face orice in asemene peisaje,
curate si sanatoase…! fondurile date de europeni ar trebui alocate unor asemenea oameni …care ar face minuni cu ele …!
le doresc sa fie sanatosi si fericiti!
Am mai întâlnit o familie în munţii Apuseni , domnu olandez, doamna sibiancă şi au un copil. Când stai devorbă cu ei în casă sau afară , te încarci cu energie pozitivă, pentru o săptămână . Pădure dejur împrejur, bureţi, ciuperci, afine, zmeură, aer curat , internet, apă de izvor , cântatul păsărilor îi trezeşte . Au îndeletnicirilelor zilnice şi sunt fericiţi .
Aşa că , sunt sigură că şi Alexandra şi Stefan sunt fericiţi trăind într-un mediu curat , liniştit pe placul lor.
Ne bucuram mult ca am ajuns sa ii cunoastem pe Stefan si Alex si sa ii avem ca prieteni langa noi. Si noi ne-am mutat la tara de aproape 10 ani din Bucuresti, iar inapoi nu ne mai intoarcem pentru nimic! Celor care chiar isi doresc aceasta schimbare le uram curaj si credinta!
Curajosi! Schimbarea din familia noastra a avut loc exact intr-o zi de iarna (21.12.2012), chiar in ziua predestinata de incasi, cand am vandut apartamentul. Cand am iesit de la notar ningea linistit. Eu si sotul meu paseam peste zapada care scartaia si evaluam situatia: la 46 de ani, cu doi copii, cu cateva zeci de mii de euro in cont si fara locuinta. Apoi in ianuarie ne-am cumparat casuta la tara, la 10km de oras. Familia,prietenii, in unanimitate, au decis: SUNTETI NEBUNI!. Am reconditionat, renovat….inca o mai facem. Ii intelegem perfect pe Alexandra si Stefan. FELICITARI! Noi suntem fericiti. Asta va dorim si voua din tot sufletul.
Mi-ar face placere sa ii cunosc. Poate intr-o zi imi fac o vizita la Castelul de Lut. Copii sigur vor fi incintati.
Bravo bravo o sa creasca copiii cu inima buna mangaiati de mama pamant si parintii impacati cu ei si cu universul. SPOR in toate!
Fiecare om isi cunoaste cel mai bine nevoile, motivele si ceea ce l-ar face fericit; de aceea, pentru implinirea sa, e normal sa actioneze in consecinta.
Viata nu e liniara si, chiar daca ne razgandim pe parcurs, important e si ca nu am ramas cu regrete, cu intrebarea „ce ar fi fost daca…?”
Nu e necesar ca viata sa ramana mereu la fel iar razgandirea si schimbarile nu sunt un semn de esec, ci un rezultat normal al faptului ca viata evolueaza, noi evoluam. Cand e vorba de decizii de viata, ceea ce ne dorim azi poate nu ne mai dorim peste 2, 3, 5 ani din diverse motive. Sau exista si cazuri cand o decizie poate duce la viata care ne implineste cel mai mult.
Am crescut o mare parte din copilarie la nimic nu poate egala amintirile mele. Acel satuc avea tot ce-ti poate oferi natura mai frumos. O padure de stejari cu meri salbatici si alti arbusti izvor si tote florile din lume eu o numeam Dumbrava minunata ,vii pe o costa , gradini intro zona cu un izvor care erau irigate printr-un sistem de canale.O balta cu salcii unde se scaldau copii. Un deal pe cre daca urcai miroseau toate florile salbatice.Si nu mai enumar.Cel mai rau imi pare ca am lasat sa fie daramata casuta mica in care am crescut.De aceea ma bucur pentru toti oameni care renunta la viata de oras si se intorc in mijlocul naturii.Le doresc numai bine Alexandrei si lui Toder.