Cufere, ceasuri, oglinzi, sfeșnice și alte obiecte din lemn făcute de Tudor Manciulea

Îmi plac la nebunie obiectele frumoase și practice, adică cele care-ți sunt de folos. Am găsit multe astfel de lucruri la standul lui Tudor Manciulea de la Târgul de Moș Nicolae care a avut loc la Muzeul Țăranului Român. Mi-au atras atenția pentru că sunt și frumos realizate, decorate și colorate. Evident că mi-am dorit să aflu povestea lui Tudor și acum am să ți-o spun și ție pentru că merită s-o afli. De ce? Pentru că ea vorbește despre puterea oamenilor de-a învăța singuri, de a se perfecționa continuu și de a-și descoperi pasiunea lăsându-se provocați de partenerul de viață. Da, este și o povestea frumoasă despre viața de cuplu, dacă vrei. Dar să începem cu ce trebuie și anume cum s-a apucat Tudor Manciulea să manufactureze obiecte din lemn.

Soția lui Tudor, pe care o cheamă Paula este absolventă de arte plastice, respectiv al UNArte, promoția 1974. A avut nenumărate expoziții în țară și în străinătate, iar lucrările ei se află și în colecții private din întreaga lume. Prin 1990, când ei locuiau în București, într-un bloc pe Bulevardul 1 Mai (acum Ion Mihalache) și-ar fi dorit să găsească rame de tablouri, dar unele simple. Tudor, pe vremea aceea instalator, s-a caznit el să-i facă soției ramele pe care și le dorea. Dar a fost un dezastru. Laura a spus că niciun caz nu putea folosi rama făcută de el, că nu era ceea ce-și dorea. Și uite cum omul nostru s-a ambiționat. Își iubește și admiră mult soția, asta e motivația care l-a împins mai departe. A început să-și cumpere scule de tâmplărie, cărți și manuale și fără să-și dea seama se alesese cu un mic atelier la subsolul blocului. A durat ceva, n-a fost peste noapte. Cert este că după doi ani de zile a putut să-i ofere soției prima ramă de lemn așa cum aceasta și-o dorise. Și Tudor a continat la subsolul blocului să manufactureze rame, iar soția sa își expune și vindea tablourile fericită că sunt complete și frumoase, cu ramele de lemn potrivite, care îi puneau în evidență lucrările.

Dar ce să vezi? Prin 1995-1996, clienții români ai Laurei făcuseră o pasiune pentru ramele din plastic lucioase, aduse din Turcia. Au fost tare mâhniți amândoi pentru că lor li se părea nebunie curată să pui la orice tip de pictură o ramă de plastic. În acel moment Tudor s-a gândit că toată munca lui este în zadar, căci oamenii pur și simplu nu mai vroiam tablourile soției cu ramele lui. Paula s-a orientat de atunci către clienții străinii pentru că ei erau singurii care apreciau lucrările ei pe de-a întregul, așa cum le concepea. Pe Tudor l-a bătut gândul să abandoneze lucrul cu lemnul și să se apuce de altceva, s-o lase baltă cu tâmplăria. Dar când a dat cu ochiul în micul său atelier improvizat la subsol, părcă îi părea rău de tot ce reușise până atunci. A chibzuit el puțin așa și și-a spus că poate ar trebuie să facă mai mult. Iar a cumpărat cărți, s-a informat, a întrebat alți meșteri. Ba mai mult, a început să cumpere obiecte din lemn care-i plăceau, le desfăcea ca să vadă cum sunt lucrate. Numai că vezi tu, treaba asta cu bocăneala, șlefuitul și meșteritul a atras atenția vecinilor care au început să-l bombăne, că le consumă curentul, că face gălăgie în bloc. Și pentru că îl prinsese bine de tot treaba asta cu tâmplăria, împreună cu soția au hotărât să se mute la țară.

În 1996 și-au vândut apartamentul și s-au mutat la țară, în Chitila. Tudor a făcut singur casa lor pe lângă cea veche cumpărată. A avut ajutor doar la turnarea betonului. A fost greu cu ridicarea casei, căci bani n-aveau dintr-o dată. Ca să faci lucruri frumoase trebuie să investești în ele, fie că e vorba despre pictură, fie despre meșterit. În patru ani de zile, încet, dar sigur și-au terminat casa, unde au amenajat și atelierul lui și atelierul Paulei. Și pe lângă tâmplărie, s-a apucat și de manufacturarea de mici elemente din fier. Și-a cumpărat o mică forjă pentru asta. Și uite așa a început să facă obiecte din lemn mai mari și mai frumoase. Cufere, ceasuri, sfeșnice de lemn, șevalete decorative, cutii mici și mari, oglinzi de masă cu rame de lemn și un mic sertar sau oglinzi de perete, lavițe, banchete. De decorat și pictat se ocupă soția lui că doar e deja expertă în alegerea culorilor și l-a învățat și pe Tudor. Obiectele de genul ăsta sunt și cerute că doar oamenii au nevoie de lucruri frumoase și funcționale.

Dar Tudor n-a rămas cu ele doar în atelier. A mers la târguri, s-a făcut cunoscut, iar cei de la Muzeul Țăranului Român i-au apreciat obiectele.  Așa a ajuns să fie invitat să expună și aici. Are unele foarte frumoase, în stil curat tradițional, pe care nu le-a adus de dată aceasta.Tudor spune că el folosește tehnici vechi de la clei de oase pentru îmbinarea elementelor și până la propolis ca și tratament împotriva cariilor lemnului. A aflat de tehnicile astea vechi din cărți, dar și după ce s-a informat de la alți meșteri bătrâni cu experiență. El spune că și-a dorit ca aceste meșteșuguri să fie revitalizate, nu doar de dragul tradiției, ci și pentru că obiectele făcute în modul acesta durează mai mult și sunt sănătoase, nu emană substanțe toxice în casele oamenilor. Și culorile folosite sunt tot din game speciale, nontoxice. Îți dorește ca oamenii să se bucure de munca lui mult timp.

Foarte frumoase sunt obiectele făcute de Tudor! Mi-a plăcut foarte mult acest cuplu pentru că nu te-ai fi gândit că o artistă și un om practic, de profesie instalator pot face casă bună. Dar uite cum s-au sprijinit unul pe celălalt, s-au ajutat și au evolut fiecare pe drumul lui. Paula are succes ca și pictor, iar Tudor este recunoscut ca meșter popular, ceea ce și este la momentul actual. Așa văd eu un cuplu adevărat. Nu doar subiecte casnice, ci și grijă pentru suflet, să-l încurajezi pe cel de lângă tine să-și descopere talentul și priceperea și să-l provoci să dea ceea ce e mai bun și mai frumos din el. Îmi pare rău că n-am avut timp să merg la casa lor atelier. Pun pariu că aș avea ce să descopăr!

Tudor Manciulea, mester popular

Când îi vezi pe oamenii ca Tudor în târguri, stand în frig, n-ai crede ce poveste fascinantă de viață au. N-ai de unde intuit cât efort, câtă determinare au fost necesare pentru manufacturarea obiectelor pe care tu le apreciezi doar după preț. Te provoc ca de fiecare dată când cumperi ceva dintr-un târg de genul ăsta să întrebi cum au fost făcute lucrurile și de către cine. De cele mai multe ori autorul este modest, dar se află în fața ta. Și pentru că știu că te interesează și prețurile, am să-ți dau câteva ca să-ți faci o idee despre cât costă. Uite, ceasurile de perete sunt la 100 lei, oglinda cu sertar e 50 lei, cuferele sunt între 200 și 1000 de lei în funcție de mărime și de gradul de decorare, sfeșnicele din lemn (70- 100 cm înălțime) sunt în jur de 100 lei, șevaletele decorative 100 lei, blidarele și cuierele sunt între 100-300 lei, iar pendula cu picior este 1200 lei. Cum dai de Tudor Manciulea? Păi îți scriu eu aici contactul lui 0728.65.27.75, dar merită să vezi și pe arte-plastice.ro, unde sunt prezentate mai multe dintre lucrările lui, dar și ale talentatei lui soții Paula. Sper să te inspire și pe tine!