Catalina Dragulin picteaza pentru toata lumea

Pe Cătălina Drăgulin (n. 30 iulie 1968) o găseşti la cafeneaua Muzeului Literaturii Române din Bucureşti sau cum i se mai spune „La scriitori”. Prima întâlnire cu ea poate fi şocantă pentru unii, amuzantă pentru alţii. De ce? Pentru că ea arată total atipic pentru un pictor şi are o atitudine intrigantă. Îţi vine la masă, mai ales dacă nu eşti de-al casei, şi îţi oferă direct, fără introducere, spre cumpărare tablouri. Le scoate dintr-o plasă şi te întreabă franc „Vreţi să cumpăraţi un tablou?”.

Desigur că la prima vedere habar nu ai ce se întâmplă, nu înţelegi cum arta devine dintr-o dată ofertată similar cu obiectele lăsate de săracii surdomuţi pe la mese. Dar Cătălina n-are prejudecăţi. Ea trăieşte din arta ei şi este convinsă că oamenii au nevoie de ea.

„Poţi spune că arta este terapie şi pentru cel care o produce şi pentru cel care o receptează. Dar arta este totuşi un dar de la Dumnezeu, terapia este doar mecanismul.”

Crede cu tărie că tablourie ei îşi relevă frumuseţea, optimismul şi energia pozitivă în timp, că cine-i cumpără un tablou devine dependent de arta ei. Are şi argumente pentru asta „eu pictez numai în culori frumoase şi cu gânduri frumoase”. Orice lucru frumos o inspiră şi îl reinterpretează în manieră proprie. Ultimele ei lucrări arătate pe la cafenea sunt inspirate de recenta călătorie pe care a avut-o în Austria. Sunt imagini cu câmpurile austriece văzute din avion, ne lămureşte.

De când pictează? „Pictez de la un an. Da, serios, pictam prinţese. Tata a fost cartograf şi îmi aducea mereu acasă hârtie şi culori. M-am născut ca să pictez”. Când era mică îşi dorea să fie „creatoare de modele, nu ştiam să spun artist plastic, dar mi-am închipuit că un artist face diferite modele frumoase din culoare, forme din lut, piatră, lemn…”. Tatăl cartograf, mama bibliotecară, doi părinţi grijulii. Au dus-o la Şcoala de Artă nr.3 din Bucureşti ale cărei cursuri le-a frecventat dintr-a cincea până într-a opta.

Profesorii erau toţi de la Tonitza printre care îşi aminteşte că a făcut pictură şi modelaj cu Nicu Veniamin. Într-a noua a intrat la Liceul Tonitza unde a trecut direct la pictură murală, la clasa profesorului Anghel. Treapa, cum se dădea în clasa a zecea, a picat-o, aşa că ajuns la o secţia ceramică, la seral, la clasa profesorului Coja. A fost greu pentru că, în timp ce frecventa cursurile la seral, a trebuit să şi muncească. A lucrat la Anima Film, unde picta pe acetofan (peliculă) şi la Curtea Sticlarilor unde pe ceramică.

„Să faci artă e o necesitate. Lumea ar fi mai bună cu mai multă artă.”

În 1988 a intrat prima la Universitatea de Arte din Bucureşti la secţia ceramică, sticlă, metal, deşi şi-ar fi dorit pictura. Cursurile au fost de şase ani, timp în care i-a avut ca profesori pe Adam, Ilie Rusu, Alexe Florea, Costel Badea. Facultatea a fost grea şi pentru că lucra la Curtea Sticlarilor. Era dificil să găseşti timp să modelezi, să arzi pentru facultate, dar să-ţi păstrezi şi slujba. Dar nu-i pare rău pentru că a învăţat multe lucruri noi. Cătălina Drăgulin spune „cu pictura m-am născut, ceramica am dobândit-o”.

Prima expoziţie a avut-o în 1994, la absolvire, împreună cu Carmen Creţu „S.O.S. Atelier 35 – Arta la apă” la Galeriile Orizont. A fost o expoziţie manifest, de protest împotriva lipsei de grijă faţă de absolvenţii de arte plastice. N-avea niciun viitor. Absolvirea facultăţii nu-i deschidea niciun drum, iar ca ceramist e greu să te afirmi fără bani, bani necesari pentru cuptor, pentru materiale, pentru un atelier poziţionat la parter. Ea n-avea nimic din toate acestea, dar a avut libertatea să protesteze şi să tragă un semnal de alarmă.

A doua expoziţie a avut-o în 1999 la Căminul Artei – „Sol Invinctus”, inspirată şi dedicată vizitei Papei Ioan Paul al-II-lea. Lucrările ei au fost solare, comnsiderându-l pe papă un iluminat, iar vizita sa un privilegiu pentru români. Au urmat alte două expoziţii la Muzeul Naţional Al Literaturii Române.

Dar în tot acest timp a pictat. Nebuneşte, asiduu, zi de zi. Spune că e dependentă de muncă pentru că simte nevoia să aştearnă pe carton, hârtie, pânză toate lucrurile frumoase care-i rămân în inconştient. Ce face ea este „un fenomen, eu fac picturi pozitive!”. Spune că omul are nevoie de culoare ca de apă, iar arta pozitivă îi face pe oameni mai sensibili, deschişi şi empatici.

Deşi mărturişeşte că are instict matern, nu are copii, nu e căsătorită. Pentru un artist ca ea e greu să-şi găsească jumătatea. Îi admiră pe toţi creatorii: poeţi, artişti, oameni de ştiinţă. Da, crede că şi ştiinţa este tot artă şi argumentează „scopul nostru este să fim creatori, iar ştiinţa este şi ea creatoare”. Îi respectă enorm pe actori pentru că n-are abilitatea lor de-a vorbi în public. Se blochează când e vorba de un interviu, mai ales dacă este filmat, „nu-mi mai aud gândurile!”.

Îşi doreşte să meargă la New York pentru că-i plac lucrurile noi şi crede că metropola este cel mai dezvoltat oraş de pe pământ. Cu toată curiozitatea către nou, nu foloseşte computerul, nu are mail şi nici nu citeşte articolele online scrise despre ea. Se mulţumeşte să i le arate prietenii. Nu are timp pentru navigare pe net, e toată ziua la cafenea, vară sau iarnă, cu tablouri noi, care-şi aşteaptă proprietarul de drept. Banii, puţini, ceruţi pe tablouri sunt practic plata pentru materiale.

La preţuri cuprinse între 50-150 lei poţi cumpăra tablouri semnate de Cătălina Drăgulin, evident unicate. Numai rama lor face atâta. Dar are nevoie de bani ăia, aşa puţini cum sunt, pentru a reuşi să întreţină furnalul creativ.

„Scopul meu pe pământ este să lucrez. Eu fac arta accesibilă şi îmi iau banii doar pentru materiale. Aşa am reuşit să fac 8000 de tablouri”.

Când o vezi prima dată, n-ai crede că e artist. Ai impresia că e mai degrabă un vânzător de tablouri, nu creatorul lor. Dar Cătălina Drăgulin trăieşte ca să picteze şi pictează ca să traiască. Vrei un tablou semnat Cătălina Drăgulin? Te aşteaptă „la scriitori” pe Bdul Dacia nr.20 sau Christian Tell nr.27 sau o poţi suna la 0721.179.076.