Conacul de la tara – Maison Couturier

Când dau peste astfel de locuri, realizez cât de puțin prețuim lucrurile vechi, autentice. Și nu e vorba despre a prețuit vechiul doar de dragul lui, ci de a-i descoase povestea. Renunțăm prea ușor la povești și ne lăsăm umpluți de știri, de bârfe, de nimicuri. Când patina timpului se așterne peste poze, mobilă, case, locuri trebuie să se fi așternut odată cu întâmplări de viață. Și cred că nicio viață nu e degeaba. Cine a trăit-o și a lăsat ceva în urmă, cum ar fi o casă, are să ne spună niște lucruri.

Ei bine, conacul ăsta pe care vi-l arăt e departe de noi, dar aproape prin poveste, una ce transpare dincolo de poze. Cocoșul ăla de-l vezi ciugulind sub firma pensiunii, mi-a amintit de conacele noastre părăsite și părăginite. Și asta m-a făcut să scriu despre locul ăsta, ca să vezi cum ar putea să arate și la noi, la țară, ca loc de refugiu pentru amărâții care suntem de la oraș, o casă dintr-aia de-a fost cândva una sănătoasă.

Conacul e pe locul unei ferme construită de emigranți francezi pe la 1833. E în orașul San Rafael din Mexic și se numește foarte frumos Maison Couturier – Pensión Agrícola. Ai înțeles tot, nu? Ne ajută mama noastră limbă latină. Și îmi place pentru că din nume realizezi moștenirea locului – franceză și mexicană. Pe lângă faptul că a fost păstrată și îmbunătățită sub aspectul confortului, clădirea are și la interior, prin finisaje și mobilare, un aer vintage. Nu mai întrevezi elemente de secol XIX, decât prin arhitectura colonială, dar tot ce e înăuntru, mobilă, corpuri de iluminat, faianța neagră de la baie, până și pahare sunt din anii 50-60, care dau foarte bine. Nu e ca și cum ai evada doar la țară. Ți se oferă ocazia să călătorești în timp, într-o perioadă când ai iluzia că totul se desfășura mai pe îndelete, fără telefoane, tablete, goana asta nebună.

De aici și senzația de autenticitate – obiectele astea, locul ăsta – restaurate, păstrate, sunt impregnate de povești. Numai când privești imaginile îți închipui un fundal sonar ce bâzâie în surdină dintr-un radio, ca și cum s-ar adăuga la corul din grădină cu greieri prea veseli și găini cârâind leneș. Au fost și alții pe aici, care au muncit din greu, dar s-au și bucurat de viață. Dovada sunt terasele ample, grădina răcoroasă cu bazinul despre care nu știi dacă a fost fântână sau piscină, dar nici nu mai contează. E acolo și e clar că viața celor care au ridicat locul ăsta n-a trecut fără bucuria apei, a bălăcelii, a timpului petrecut împreună sub umbra copacilor și a pomilor, mai mereu încărcați ori de flori, ori de fructe.

Nu știu dacă pentru o asemenea experiență chiar ar trebui să străbați continente ca să ajungi în Mexic. Ar trebui să o întreb pe Monica Micu, prietena mea blogger, care a locuit patru ani acolo. Dar ceea ce știu clar este că un astfel de loc te transformă. N-ai cum să nu te minunezi de vegetație, de peisajele frumoase și de liniște. Este un loc unde îți vine să scrii o carte, să pictezi sau, pur și simplu, să te bucuri că exiști, că ești sănătos și ai ocazia să simți foșnetul frunzelor, inocența animalelor sau binecuvântatele mângâieri ale vântului. Poate că trebuie să călătorești peste mări și țări ca să realizezi ce ai fi putut avea și tu acasă. Poate că întâlnirea cu Carlos Couturier, cel care a amenajat locul și stă prin preajmă, te va inspira. Nu știu cum ar fi pentru tine, dar eu am rezonat cu locul. Uite AICI poți afla mai multe despre Maison Couturier și vezi dacă povestea locului rezonează și cu tine.