adelaparvu.com despre curaj si vulnerabilitate Brene Brown, in foto peisaj Bucovina, Foto Dragos Asaftei (2)

In Eseuri si idei altfel

Primul pas în a te face bine este să recunoști că ești bolnav

În toată panica generată de știri, de cifre cu cei răpuși de pandemie, de grija pentru a-i mei, încerc și eu ca tot omul izolat în casă să mă gândesc la tot felul de lucruri. Ajung la întrebări esențiale de genul: Care-i rostul meu pe lume? Ce viitor îi așteaptă pe copiii mei? Am fost un om bun? Dacă mor, mor împăcată că am făcut ce trebuie? M-am străduit suficient? Pentru că da, cred că atunci când vrei să-ți răspunzi la astfel de întrebări, ajungi în a recunoaște ce nu e în regulă cu propria-ți inimă, conștiință, viață. Așa am ajuns la „Primul pas în a te face bine este să recunoști că ești bolnav” – vorbe care sunt, mai valabile ca oricând, pentru noi toți, acum, în perioada pandemiei, de la fiecare persoană în parte, la familii, grupuri, societăți, națiuni, popoare. De fapt aceste vorbe sunt despre vulnerabilitate, despre adevăr. Să recunoști că nu știi, dar că vrei să înveți, să recunoști că nu poți, dar să ceri ajutorul ca să-ți încerci șansa, să recunoști că n-ai o soluție, dar că îți dorești să găsești una, să recunoști că ai greșit, dar că îți pare rău – sunt doar câteva exemple prin care ne putem da seama că e important să ne asumăm că suntem vulnerabili. Ce înseamnă să fim vulnerabili? Înseamnă să fim pregătiți pentru durere, pentru teamă, pentru rușine. Înseamnă să nu putem controla ceea ce nu ne place sau ceea ce ne doare. Înseamnă să acceptăm imperfecțiunile și temerile noastre pentru a le înțelege pe ale celorlalți. Dar mai ales înseamnă să avem curaj!

Foto Dragoș Asaftei/ www.dragossasaftei.ro

Foto Dragoș Asaftei/ www.dragosasaftei.ro

În mod straniu, pandemia ne obligă să ne recunoaștem boala, la propriu, dar odată cu ea și toate bolile societății pe care am construit-o. Da, am ajuns să blamăm societatea, dar uităm să vedem cauzele bolilor ei: alegerile noastre, fățărniciile noastre, superficialitatea noastră, lipsa de implicare, apetența pentru profit și confort. Și avem nevoie de curaj să recunoaștem toate acestea!

Pandemia ne învată că odată cu recunoașterea bolilor de care suferim, a venit timpul pentru o mare spovedanie la nivel global. Nu mai este timp pentru rușine, rușine că nu avem, că nu putem, că nu înțelegem. E timpul să avem curajul să recunoaștem că nu știm, că nu putem, că nu înțelegem, dar să fim pregătiți să ne ajutăm unii pe alții a avea împreună o șansă la viață.

Foto Dragoș Asaftei/ www.dragosasaftei.ro

Foto Dragoș Asaftei/ www.dragosasaftei.ro

Am simțit să-ți scriu toate acestea pentru că văd cum ne încăpățânăm să mai purtăm măști, să învinovățim în stânga și în dreapta, să căutăm, oriunde în altă parte decât în noi înșine, boala. Primul pas este să avem curajul să recunoaștem că suntem bolnavi sufletește, că acționăm egoist, că gândim cu răutate, că alegem greșit. Fiecare dintre noi a făcut-o și încă o mai face. Am simțit să-ți scriu toate acestea după ce, la îndemnul prietenei mele Oana Nica, psiholog de profesie, am vizionat unul dintre cele mai relevante discursuri de pe platforma TED, cel al cercetătoarei Brene Brown. Fă-ți timp și urmărește prelegerile ei, iar dacă ai Netflix, vezi și discursul ei The Call to Courage. Ai curajul să faci primul pas: să recunoști că ți-e frică, că-ți pare rău, că ți-e rușine, ca să găsești curajul de a acționa, de a ajuta și de a iubi! Curaj!

„Criticul nu contează. Nu omul care arată cum se împiedică dârzul sau dacă omul care face putea s-o facă altfel. Meritul este al celui care se află în arenă, al celui cu fața murdară de praf, sudoare și sânge, al celui care se străduiește neobosit, al celui care greșeste în mod repetat și care, în cele din urmă, ar putea cunoaște triumful sau măcar, când eșuează, o face îndrăznind ceva extraordinar!”
Theodore Roosevelt, Discurs 1910 – citatul preferat al cercetătoarei Brene Brown

3 raspunsuri pentru Primul pas în a te face bine este să recunoști că ești bolnav

  1. Geani spune:

    Draga Adela draga….
    De ai sti de cate orí am vorbit cu tine imaginar sau de cate orí, urmarindu-ti postarile, m-am entuziasmat crezand ca o anumita tema se potriveste in vreun ungher din casa mea. Spui lucruri adevarate in articolul de azi si eu cred ca aceste concluzii nu sunt pentru prima oara in mintea si sufletul tau. In viata ta te-au emotional multe povesti de viata prin prisma emisiunii si a muncii cu colegii tai la „Visuri la cheie”. Suntem lasati sa cadem in viata asta, dar numai cel necurat ramane asa cazut. Noi, oamenii avem si puterea de a ne ridica. Dar, te intreb, oare ne ridica? Sau ramanem confortabil in casuta noastra, in canapeaua confortabila, cu frigiderul doldora de alimente si cu debaraua plina asteptad…. Ce? Astia suntem! Cei ce aratam cu degetul doar… Imi plange sufletul pentru tarisoara mea. Am ales sa fug, sa fug cat mai departe de oamenii care m-au ranit pana la sange. Singurul motiv pentru care ma intorc in tarisoara mea, este un colt de pamant, intr-un cimitir, unde cei dragi se odihnesc. Ei m-au invatat sa ma rog, sa rabd si sa iert. Si sa ti spun ceva draga mea draga: ne meritam soarta de romani. Cand nu putem ajuta pe cel cazut, ii mai dam si un sut in spate. Si pentru asta astazi Bunul Dumnezeu in milostivirea lui ne mai da o sansa. Oare o va valorifica tarisoara noastra?
    MULTI, multi, multi pupicei celei care are in priviri si-n suflet un dar deosebit: de a crea frumusete.

  2. Incze Eva spune:

    Multumesc pentru aceste ganduri.
    Cred ca sunteti un fenomen.
    Pragatiti o carte in pauza asta fortata.

  3. Raluca spune:

    Ce minuant! Multumesc draga Adela pentru bucuria de a citi aceste randuri ce denota o reflectie a emotiilor si gandurilor tale, dar care indeamna pe toata lumea in regandi cine suntem, de a ne accepta si iubi exact asa cum suntem – doar asa vom deveni mai buni si mai solari in acesta lume din ce in ce mai incercata! ma inclin cu respect si admiratie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *