De ce iubesc culorile? Pentru că eu le văd parte a luminii. De aceea foarte rar folosesc negrul. De multe ori îmi lipseşte cu desăvârşire de pe paletă. În schimb nu-mi va lipsi niciodată albul! Niciodată. Sunt dependentă de lumină. N-aş suporta să locuiesc sau să muncesc într-un spaţiu umbrit, întunecos sau fără ferestre.
Din seria „In cautarea ordinii”, 2009, tablou de Adela Parvu
M-am educat şi m-am obişnuit aşa de mult să văd părţile bune ale vieţii, încât atunci când dau peste ceva ce-mi displace, fie o situaţie sau o persoană, caut o explicaţie raţională, încerc să descos cauze şi efecte. Ce mai? Explicaţii. Şi când nu le găsesc mă reped la prima pânză albă pe care îmi creez lumea mea optimistă şi veselă. Dâră lângă dâră, culoare lângă culoare pentru şi mai multă lumină. Da, şi neapărat alb, şi apoi câteva puncte de contrast. Nu ştiu ce iese. Câteodată apar rânjete ironice, de parcă mi-ar face în ciudă, de parcă ar vrea să-mi spună că sunt prea idealistă, altădată ies doar nişte lăţeli colorate sau hărţi neînţelese. Linii şi puncte. Cauze şi efecte. Bine şi rău. Frumos şi urât. Viaţă. Experimente. Culoare. Şi ajung să exclam la final: o viaţă avem! Colorată să fie!
Din seria „In cautarea ordinii”, 2009, tablou de Adela Parvu
Din seria „In cautarea ordinii”, 2009, tablou de Adela Parvu
Mă recomand „Din culori”,
Rar mi s-a întâmplat să citesc ceva şi să am sentimentul că îmi citesc propriiile gânduri. Ei bine exact asta am simţit citind acest articol. Este o trăire ciudată dar minunată în acelaşi timp. Mă bucur, chiar mă bucur….
Cred că voi avea o zi deosebită.
Sunt încântată de cunoştinţă!
Si eu Mihai! Abia astept sa ma delectez pe blogul tau 🙂