Am avut norocul să aflu de Lăzărica Popescu de la unul dintre voi cititorii mei, mai exact de la Andreea, care mi-a trimis două imagini din târgul de la Muzeul Astra din Sibiu cu țesăturile făcute de simpatica doamnă. Am reușit să mă și văd cu ea căci a avut treabă la București. La cei 68 de ani este iute de picior, îți spun pentru că însoțit-o o bucată bună de drum. A venit de la Vălenii de Munte, acolo unde s-a stabilit cu zeci de ani în urmă și unde în intimitatea casei private țese acum la gherghef covoare și tapiserii. N-a avut o viață ușoară și nici acum nu se poate spune că o duce pe roze, dar îi place ce face și o face cât o mai țin puterile. Are un râs și o voce plăcute. Chipul pare brăzdat de trăsături ce aduc a profesoară. Mi-a mărturisit că mult timp a fost catalogată ca fiind o femeie rece, dar mie îi pare tare sociabilă și deschisă. Când ești aproape de 70 de ani, vezi lucrurile sub altă lumină, dacă ajungi înțelept. Și doamna Lăzărica este!
M-am simțit apropiată de ea pentru că mi-a adus aminte de bunica mea de care-mi este foarte dor. Doamnele acestea de sunt din generația celui de-al Doilea Război Mondial, crescute în familii numeroase și care au cunoscut lipsurile, chiar știu să se descurce în viață. Lăzărica este a cincea dintr-o familie cu șapte copii. A crescut în frumoasa localitate Comarnic. De la vârsta de 11 ani a început cu țesutul. Sora ei mai mare se angajase la un atelier de profil, iar copiii pe vremea aceea munceau ca să-și ajute părinții, să contribuie cu toții pentru pâinea pusă pe masă. Școala a făcut-o mai târziu, după cele patru clase primare și-a completat studiile la seral. Mai târziu a absolvit și Școala Populară de Artă la Cluj, oraș în care a și lucrat câțiva ani. În 1971 a ajuns la Vălenii de Munte, unde a existat o fabrică de covoare și unde au muncit sute de femei. Printre ele s-a numărat și Rozica Miclescu pe care doamna Lăzărica a cunoscut-o și despre care spune că a fost dintotdeauna talentată și creativă.
La fabrica de covoare din Vălenii de munte Popeasca, cum îi spuneau fetele, a fost șefă. Nu s-a exprimat ea așa, dar m-am prins eu cum stă treaba. E o perfecționistă și mi-am închipuit că n-a fost ușor să fie obiectivă și să conducă cu mână de fier un atelier unde erau numai femei. Că acum să o dăm pe bune, e suficient să fie două femei în aceeași încăpere care nu se suportă că ies scântei, iar șansele să se aprindă focuri într-un grup de zeci de femei sunt mari. Sigur de aici i se trag și trăsăturile de profesoară. Cert este că a muncit mult și cu dorința de a fi mereu mai bună. Îți spun din proprie experiență că e tare dificil să fii înțeles când gândești așa, când într-un fel sau altul te raportezi la ceilalți ca la copii tăi pe care vrei să-i împingi înainte, să scoți ceea ce e mai bun din ei. Dar chipul serios ascunde nu doar ambiție și perfecționism, ci și suferință. Soțul ei, profesor de fiziă-chimie, a rămas fără vedere după numai șapte ani de profesorat. A suferit nenumărate intervenții chirurgicale, dar n-a fost chip ca vederea să-i revină. Așa că doamna Popescu s-a aflat în situația în care a trebuit să țină casa, să aibă și grijă de soțul ei și de copilul lor. Își reproșează că n-a reușit să-i ofere băiatului ei mai mult, așa cum și-ar fi dorit. Refugiul, dar și salvarea din fața greutăților și le-a găsit în muncă.
Îi place să țeasă la gherghef mai mult decât la război. Știe ambele tehnici, dar ghergheful i-a plăcut de când era mică. După 89 a mai colaborat cu atelierul care se desprinsese din fosta fabrică, apoi a intrat la pensie. Dar n-a putut sta deoparte. A muncit în continuare și o face și acum. E adevărat că nu poate să facă mult, nu este axată pe cantitate. Multe dintre covoare le face doar la comandă sau când se pregătește de târgurile organizate de muzeele de artă populară. N-ai s-o găsești la cele din București. A rămas atașată de Cluj și mai departe de Sibiu (este membră a Asociației Meșterilor Populari de la Sibiu). Merge și Sinaia și la Timișoara, unde locuiește una dintre surorile ei. Și îi place la târguri. Acolo se întâlnește și cu alți meșteri populari, schimbă idei, opinii, și îi este drag să stea de vorbă cu lumea. Covoarele și tapiseriile ei sunt foarte frumoase și excelent lucrate. Multe dintre modele le face după planșele vechi din anii 70, dar le reinterpretează în manieră proprie, atât din perspectiva culorilor, cât și a modelelor. Când le vezi așa moderne și colorate, n-ai crede că sunt făcute de o doamnă care are aproape 70 de ani.
Am întrebat-o dacă ar preda ore sau cursuri persoanelor interesate pentru că explică extraordinar de clar. Eu am înțeles foarte ușor tot ceea ce mi-a spus cu privire la țesături. Chiar are talent pedagogic. Mi-a spus că ar preda, dar că nu crede că lumea e interesată. I-am spus că se înșeală, că sunt femei care ar dori să învețe să facă ceva cu propriile mâini. S-a uitat mirată la mine, apoi am lămurit-o că nu e vorba de tinerii de 18-20 de ani, ci de femei ca mine, care au deja copii, care știu să aprecieze valoarea unui lucru făcut manual. Atunci s-a luminat și mi-a povestit cum într-adevăr sunt femei la 30-40 de ani care sunt foarte talentate și pe care le-a consiliat și ghidat profesional. Mi-a și recomandat câteva care fac lucruri frumoase și care au învățat de curând meseria asta. Și cum vorbea ea așa, în mintea mea se contura imaginea cu Lăzărica Popescu alături de femei spunându-le secretele meseriei…
Sunt zeci de ani de experiență la mijloc. Instinctiv m-am uitat la mâinile ei, apoi la chipul ei, din nou la mâini. Și mi-a venit în minte revelația pe care o avusesem la un moment dat când bricolam eu ceva în casă – mâinile care trebăluiesc eliberează mintea. Da, în fața mea era Lăzărica Popescu și mâinile ei au trebăluit peste 50 de ani și încă mai trebăluiesc nu doar ca să elibereze mintea, ci și ca să bucure sufletele noastre. Atâta frumusețe și migală, atâta răbdare și pasiune. Cum să nu le prețuim? Aș da 650 lei pe metru pătrat pentru un covor făcut de doamna Lăzărica Popescu? Da! Aș da și nu doar pentru că i-am aflat povestea de viață, ci și ca prețuire pentru experiența de-o viață. Mie mi-a plăcut de ea, am îmbrățișat-o strâns și am pupat-o sănătos pe obraji. Ea spune că viața ei n-a fost ușoară și nu este nici acum, dar nu se plânge. E fericită că în urma ei rămâne ceva, rămân lucrurile pe care ea le-a țesut și știe că le-a țesut la calitate excelentă, cu pasiune, dar mai ales cu drag. N-ar putea să stea deoparte și este recunoscătoare că vede și că mai are putere să lucreze. Doamna asta m-a inspirat mult, am înțeles de la ea că fericirea nu înseamnă să ai totul, ci să dai totul. Sper să te inspire și pe tine!
Pe doamna Lăzărica Popescu o poți contacta la telefonul 0747.802.945
4
Din ce judet este doamna?
Pai din Prahova Ramona 🙂 Acum locuieste la Valenii de Munte.
Prahova?
Da merci, imediat am dat pe google si asta a iesit…este destul de departe de mine….mi-ar fi placut, am crezut ca este aproape de mine cand am citit Sibiu.
Merge in fiecare an la Sibiu si sta mai multe zile. Merita s-o suni si sa va stabiliti o intalnire. E tare simpatica! Si merge dupa ea cu materiale. Mi-a spus ca a tinut si cursuri in aer liber 🙂
Ma inclin in fata miinilor Domniei Sale cit si-n fata ta , Adela, pentru ca rascolesti si rascolesti prin atitea lucruri frumoase aducindu-ne noua, in case, o farima de bucurie.
Multumesc.
Ma bucur tare mult Mala sa descopar oameni frumosi si talentati! Eu ma inclin in fata ta Mala 🙂
Ai avut perfecta dreptate cand i-ai spus doamnei ca sunt femei interesate de tesut. Eu m-am mutat la tara de un an si jumatate si, pentru ca am destul timp la dispozitie si imi plac astfel de activitati care – sincer – ma gandesc si ca m-ar ajuta cu un mic venit in plus, am cautat cursuri de tesut… in Prahova. Dupa acest articol, ma bate gandul sa o contactez pe doamna Popescu, dupa sarbatori, sa vedem ce iese. 🙂 Multumesc, Adela. Sarbatori cu bine!
Stiam eu ce stiam Cristina! Ma bucur daca ti-a prins bine informatia. Si daca te apuci de treaba, da-mi un semn 🙂
Sint minunate covoarele si tapiseriile si as fii curioasa sa stiu cum s-ar putea cumpara si daca au filiale si in alte parti ale tarii sau daca exporta?
Multumesc anticipat de raspuns.
Cu stima – Rodica Mihaescu
Draga Rodica, am publicat numarul de telefon al doamnei. Cred ca cel mai simplu afli de la ea 🙂 Sper sa o poti suna.
Povestirea ca speranta. Frumos om, superbe covoare. Iar cand cineva frumos naste ceva si mai frumos, basmul traieste mai departe.
Buna ziua, Am cuniscut-o pe Doamna Lazarica la Timisoara la un targ, apoi ne-am mai vazut pentru ca mi-a adus o rama si m-a invatat sa lucrez. Eu organizez la Timisoara o „sezatoare”in fiecare zi de joi (17-20), cand a fost Doamna Lazarica ne-a prin ora 23.30. Vin multi oameni pasinti de lucru manual: cioplitoti de lemn, tesatoare de margele ( Doamna Georgeta Balekici si-a facut un razboi de tesut margele)….eu cos costume populare, crosetez manusi…., dar cate si mai cate. Este un fel de „face to face”, promovam produsele tarancilor din satele apropiate ( dulceata de prune, gutui, macese, samburi de nuca, miere), avem un cenaclu „”Anotimpuri”, multi scriu versuri, proza, recita, canta…si tuturor le arat minunatele carpete ale Doamnei Lazarica, le arat rama si tehnica de
lucru. Cu respect, Leontina Prodan
Ce frumos! Draga Leontina, lasa-ne un mail ceva, ca lumea sa te poata contacta. Nu stiam ca se ma fac sezatori!
Ce frumos! Mersi Adela pentru acest post.
Cu mare drag Silvia!
Buna ziua ,cand putem sa mergem la Valeni de Munte sa ii facem o vizta doamnei ,si poate ne impartaseste cateva secrete din munca dansei.