Le-au trebuit zece ani să-și termine casa, dar a meritat

Când povestești aventurile prin care ai trecut, pare așa de simplu, dar numai tu știi ce ai simțit în sufletul tău, de câte ori ai căzut pradă deznădejdiilor. Privind în urmă, câteodată, îți vine să-ți râzi de tine și de neîncrederea ta. Așa a pățit și proprietara acestei case. Aducându-și aminte câtor greutăți le-a făcut față, câte supărări i-au împus pieptul, acum își dă seama că ar fi putut fi mai detașată. Dar poate că acestea au fost și cele care au împins-o înainte, au făcut-o mai îndârjită. Știi vorba aia, tot răul spre bine. Și povestea casei ei începe ca multe altele: a văzut locul, i-a plăcut și l-a cumpărat. Numai că a făcut asta fără ca soțul ei să fie întru totul de acord.

Dar cum au găsit casa? Au fost într-o plimbare aproape de locurile natale ale soțului ei. Excursia prin pădure le-a scos în cale un luminiș și într-o pantă o casă veche. Era cumva la marginea unui sat polonez, ascunsă de pădurea deasă. Casa nu era cine știe ce, iar ei nu aveau bani încât să și-o permită fără a-și vinde locuința pe care o aveau deja. Dar ea și-a dorit-o, așa că a riscat. Problema este că de reparat nu doar că era dificil, dar casa a fost și pradă unei inundații. Necazurile parcă se țineau lanț. Au dărâmat totul și s-au apucat din nou de construit, folosind și din materialele vechii case. Ea spune că or fi importante casele, dar mai importanți sunt oamenii care le fac și starea lor de spirit atunci când le ridică. Ori ea visa ca în această casă să-și crească copii. Așa că nu s-a lăsat. Au ridicat parterul, iar multă vreme au stat așa cum el. Acolo și-au făcut un mic atelier de ambalat produse de casă, de la gemuri de fructe la sirop de cireșe. Ba și murături, de la ciuperci la pere murate. Multe astfel de produse le pregătea chiar ea.

Fiecare bănuț câștigat l-au pus deoparte și cum mai strângeau puțin, cum mai continuau lucările. Uite, spre exemplu, mobila din bucătărie nu e degeaba una zidită. N-au avut bani pentru mobilă pe comandă, așa că la început au improvizat din cărămizi și rafturi simple de lemn un loc unde să gătească. Mai apoi au comandat masa insulă din mijloc, iar ulterior au construit soba, tocmind un meșter olar priceput. Și asta în ani de zile, timp în care au locuit cu toții, la parter, într-o cămăruță. Vezi peretele de piatră dintr-una din camerele de la parter? Ei bine, închipuiește-ți că singuri le-au adunat din apa rece a râului repezit de munte care e în zonă. Numai ei știu cum le-au înghețat degetele alegând pietrele potrivite. Dar vezi tu că aveau un plan, știau ei ce și cum vor să facă, așa că totul s-a derulat cumva logic. Azi făceau una, mâine alta, dar în ordine, conform celor planificate. Chiar dacă au trecut zece ani de zile, rezultatul pare coerent.

Și uite că terminaseră casa, deveniseră cunoscuți în zonă și pentru produsele lor făcute în casă, mai ales de către turiști. Podul însă nu-l amenajaseră, căci deja copii se făcuseră mari și au plecat la facultate, așa că nu vedeau rostul ca să se mai extindă. Dar când lumea a început să întrebe de cazare, le-a venit ideea asta cu amenajatul podului, ca să aibă unde găzdui oaspeții. Și cine venea, mai băga nasul și în bucătărie unde proprietara prepara diverse bunătăți. Așa că interesul pentru locul ăsta a crescut. Și învățați să adune banii, de fiecare dată mai făceau câte ceva. Au reușit să-și amenajeze și grădina, iar la interior să mai achiziționeze piese de mobilier moderne și să mai facă sobe. Practic o parte din casă funcționează în regim de pensiune. Zece ani le-a luat până au terminat la stadiul în care vezi, dar ea spune că nu regretă niciun moment, însă tot îi vine să râdă când își aduce aminte prin câte au trecut. Sper să te inspire și pe tine povestea lor!

Sursa foto: Michael Skorupski, Barry Fisher/ Weranda Country